default-logo

Preotul ateu

Pe când eram studenţi, intram adeseori în Muzeul de Ateism, situat în actuala Biserică „Sfânta Teodora de la Sihla”.

Şefă a sălii de expoziţii era Margareta Mămăligă, o colegă care se măritase încă în anul întâi şi trecuse la secţia cu frecvenţă redusă.

Ea ne primea fără bilet şi puteam sta să admirăm exponatele oricât doream, dar, de fapt, să ne rugăm la sfinţi ca să ne ajute la examene.

Unica biserică ce funcţiona pe atunci în tot Chişinăul era Ciuflea, dar aceasta se afla prea departe de centru. Pe când Muzeul era situat chiar lângă facultatea noastră.

Margareta ne spunea care icoane sunt făcătoare de minuni, verificate chiar de ea, acestea ajutând-o nu o dată la rezolvarea mai multor probleme de sănătate, de familie sau de serviciu.

Prefăcându-ne că admirăm măiestria pictorilor, ne rugam în gând sfinţilor să ne ajute ca să luăm note bune la examenele de ateism ştiinţific sau materialism dialectic. Şi sfinţii ne ajutau, care şi cum putea în tot cazul, datorită Margaretei, nu picasem la niciun examen în acea sesiune.

Ne rugam, de regulă, în gând. Ca să nu deranjăm grupurile de turişti veniţi din alte republici sau de peste hotare, mai ales cele de călugări franciscani sau popi calvini. Atunci directorul Muzeului de Ateism, de cum aceştia umpleau catedrala, ieşea numaidecât în faţă, întru a-i convinge ca, atunci când se vor întoarce în ţările lor, să facă şi ei din bisericile şi catedralele lor muzee de ateism.

Şeful instituţiei nu era sigur că aceia îi urmau sfatul, pentru că cei mai mulţi dintre ei intrau în muzeu ca într-o biserică, îşi făceau cruce, pupau icoane şi băteau mătănii.

Iar într-o zi un duhovnic grec chiar i-a pus patrafirul pe cap pentru spovedanie.

Doar că el l-a înjurat cu atât de multă amabilitate şi cu atâta eleganţă, încât elinul a renunţat.

În timpul sesiunii – examene erau multe şi grele, iar singuri ne-am fi descurcat cu anevoie –, veneam „la Muzeu” aproape în fiecare seară, ca la liturghie.

Directorul era prietenos cu noi pentru că, ni se mărturisea dânsul, a fost şi el la viaţa lui student, doar că numai până la prima sesiune, când picase toate examenele, pentru că, ni se plânsese, era sărac şi nu avusese cu ce-şi plăti măcar câteva slujbe…

– Părinţii mi-au spus Ionică, dar voi puteţi să-mi spuneţi Ivan Ivanovici, că-i mai solid.

Iar dânsul voia să fie om solid.

Era consecvent şi nu uita să ne coboare cu picioarele pe pământ de fiecare dată, mai ales când ne vedea – cei mai dugleşi dintre noi – cum scânceam neputincioşi în faţa sfinţilor cu subiectele neînvăţate:

– Omul e rău, e lichea, e putoare, e Iuda, cu alte cuvinte, omul nu există. Şi – dacă omul nu există – Dumnezeu cum ar putea exista? ne întreba dânsul, de parcă ne aflam la cursul de filozofie.

Noi cădeam pe gânduri şi aproape că eram de acord cu el, dar cum bătea un alt examen la uşă, veneam din nou la Muzeu ca să ne energizăm de la exponate, ca de la un foc tainic, şi să putem să trecem cu bine şi de următoarea încercare.

Ne strecuram fără bilet printre turişti, iar când directorul observa cum Margareta se prefăcea că ne rupe biletul lipsă, frământând vreun capăt de foiţă printre degete, răsărea inopinat lângă noi:

– V-am prins! striga el vesel, adăugând generos de fiecare dată, de parcă era Dumnezeu:

– Vă iert păcatele!

Unele icoane din sala mare de expoziţie erau însoţite de explicaţii scurte: „Icoană din secolul XV”.

Altele însă aveau comentarii ceva mai întinse: „Această icoană a prostit oamenii dintr-un sat, care credeau că îi apără de lupi”.

Sau:

„Despre această iconiţă se spune că alungă ţânţarii”.

Ş.a.

Într-o zi, o icoană n-a mai răbdat şi a plâns.

Colega noastră de facultate i-a şters lacrimile şi i-a raportat directorului muzeului.

Acela şi-a luat imediat concediu şi a plecat pentru o lună, adică: „Descurcaţi-vă şi fără mine”.

Dar a doua zi a început să mai lăcrimeze o icoană.

Când directorul s-a întors din concediu, plângeau toate.

Colega noastră nu prididea să le şteargă sfinţilor ochii de lacrimi.

„E semn rău. S-ar putea să mă dea afară”, i-a zis directorul.

De teamă că ar putea afla comitetul central şi acela i-ar închide Muzeul, Ivan Ivanovici a coborât toate icoanele buclucaşe într-o cameră fără geamuri de la subsol.

Margareta ne-a dus într-o seară acolo.

Ne-am oprit în semiîntunericul din cadrul uşii şi am înlemnit de ce-am văzut.

Camera era plină cu icoane care plângeau, cu sfeşnice ce aveau lumânări care se aprindeau de la sine, cu clopote cu limbile înfăşurate în câlţi, ca să nu se audă când bat din senin, cu liturghiere care se deschideau singure la rugăciuni tămăduitoare de bube…

Iar în mijlocul capelei improvizate stătea îngenuncheat un bătrân cu o pătură aruncată peste creştet, în persoana căruia l-am recunoscut pe Ivan Ivanovici, ateul numărul unu al republicii, care-şi făcea cruce, bătea mătănii şi murmura sârguincios:

– Doamne, dacă eşti atât de bun cum se spune, tu care le poţi pe toate, mai fă, Doamne, o minune, una singură: să nu exişti! Că, de altfel, sunt pierdut. Şi viaţa mea nu mai are niciun sens. Asta, Doamne, e unica mea rugăminte. Amin!

El stătea de vorbă cu Cel de Sus.

Şi Atotţiitorul zâmbea dintr-o icoană cu un surâs abia schiţat, ca şi cum nu era acolo, dar nici în altă parte, ci doar în carnetele de note, pe care trebuia a doua zi să le înşiruim cu grijă în faţa profesorilor, în care ei urmau să-şi pună calificativele lor pe care nu le meritam atât noi, cât mai mult sfinţii cei buni, ce depuneau eforturi susţinute, ca să treacă dintr-un an de facultate în celălalt odată cu noi.

Nicolae DABIJA

 

1 noiembrie 2018

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*