default-logo

Simple note de lectură. Un cronicar în cinci ferestre

În volumul publicat în 2016, Vocația dăruirii, Mihai Petre cuprinde interviuri cu scriitori în a căror profesiuni de credință  simte,  ca apogeu de trăire spirituală, dăruirea.  Noua carte a lui Mihai Petre, Grigore Ureche, un cronicar în cinci ferestre , apărută la Editura Limes, îi dezvăluie la rându-i vocația dăruirii, imbold, de data aceasta, înspre a-l cuprinde într-o nouă lectură pe cel uitat de cititori și de  programele de învățământ, cronicarul Grigore Ureche, prin Letopisețul căruia începe adevărata istoriografie moldoveană,  ca „feciorilor și nepoților să le fie de învățătură, despre cele rele să se ferească,  iar despre cele bune să urmeze și să să învețe și să să îndirepteze”.

Demersul lui Mihai Petre ne scoate din nonșalanță, instituindu-ne rolul (ca cititori!) de a-l așeza mai potrivit și, poate, mai autoritar pe Grigore Ureche în posteritate. Letopisețul său e opera aperta, surprinzătoare, dându-ne sentimentul că autorul nu este al bătăliilor pierdute, obligându-ne la formulări critice care să certifice, nu să mărească ambiguitățile. Reluând bibliografia Letopisețului (v. G. Călinescu, Eugen Negrici, Dumitru Velciu, Doina Curticăpeanu), dar și lucrări-generic de teorie literară, estetică sau stilistică (T. Vianu, Ion Vlad, Gerard Genette, Tzvetan Todorov, Claude Bremond), Mihai Petre își creează fundamente ale reintegrării operei într-un prezent continuu, mizând însă pe noutatea interpretărilor sale. Sunt relevante paginile în care exegetul analizează modelele de sintaxă care îi individualizează cronicarului relatarea sau cele în care prezintă preponderența verbului a scrie cu variantele sinonimice  și cuprinderea verbului a zice ca sinonim al verbului a scrie în expresia zic să fie zis, semn al neimplicării cronicarului, plasându-se voit în afara scenelor prezentate.

Letopisețul Țării Moldovei ar putea fi în continuare apreciat ca îndreptar și pentru felul în care Grigore Ureche, cronicarul matur și educat, „ știutor de limbi”, „prim și conștient cronicar”, își personalizează scrierea prin încercarea de a depăși rigorile cronicii, reușind chiar unele „inovații”. Nefiind „scriitoriu de cuvinte deșarte”,  cronicarul scrie nu „den bazne și den povești”, ci „cu multă nevoință cetind cărțile și izvoadele”. Astfel, în textul exegetic al lui Mihai Petre, Letopisețul... nu  apare doar ca simplă operă de restituire a trecutului, ci de restabilire a adevărului istoric și de valorificare a lui „din perspectivă educativ-patriotică”, corectând date și informații și completând izvoadele românești și poloneze cercetate. Ureche își depășește epoca medieval-moldavă prin nivel cultural și înțelegerea valorii cărții, în cronică aflând bune și rele cei care și-au însușit rânduiala slovelor,  decodând mesajul între subiectivitate și obiectivitate. Cronicarul, detaliază amănunțit Mihai Petre, este subiectiv în pasajele de „învățătură și certare” și obiectiv în prezentarea cronologică a evenimentelor, ca om crezând în semnele divine, iar ca autor rămânând fidel expunerii cronologice a domniilor „punctate de lupte de apărare sau de pradă, crime, construcții militare ori religioase”; detașându-se de replicile consemnate prin „zic să fie zis”, fără inserarea dialogului care ar fi putut marca tensiunea dramatică și ar fi  dus situațiile conflictuale spre un punct culminant, dându-i timpului enunțării valoare literară. Schimbul de replici nu are consistența dialogului, cronicarul preferând consemnarea exactă , „sacrificând comunicarea directă, marcă a narațiunii literare”. Prin dimensiunea dialogului, narațiunea ar fi depășit nivelul cronicii, apropiindu-se de literatură, eroii  devenind personaje vii, cu reacții și comportamente  „pe deplin individualizate”, salvând cronica de la linearitate.

Revenind la destinatarul cultivat și știința slovelor invocată de cronicar, ca exeget bine informat și cu buna-credință a intelectualului vertitabil, Mihai Petre îi preia cronicarului mesajul, așezându-se, cu evidentă abilitate, în adâncimi,   „cetind” în amănunt, cuvânt cu cuvânt, apoi argumentând importanța textului ca fundament al literaturii istorice românești și, în același timp, simțind savoarea acestei literaturi. Citirea, gândirea și interpretarea exegetului  sunt salutare, într-un timp care îi ia culturii tot mai mult din erudiție și autenticitate, dominat de „omul simplificat”, trăitor în bâlciul deșărtăciunilor” și „demența digitală”, tulburând mintea și memoria, după avertismentul umanistului  Manfred Spitzer.

În vechile texte – îi scria Andrei Pleșu lui Constantin Noica din Heidelberg – nu mai sunt de găsit decât ici-colo fragmente preluabile, plutind într-un ocean de redundanță. În rest ele sunt, pentru cititorul de azi, un univers din ce în ce mai închis, condamnat la o solitară, inabordabilă prestanță.”  Ceea ce numește Andrei Pleșu fragmente preluabile, în opiniile lui Laurențiu Ulici din „Confort Procust”, despre cărțile ca geografii schimbătoare și dificultatea psihologică a criticului în a le așeza în „patul” literaturii, sunt „materie în frământare”, căutându-și stabilitatea; „ și  dacă (…) dispui de intuiție poți să descoperi elementele încă ascunse ale stabilității viitoare.”

Pentru Mihai Petre, exegetul, istoricul, lingvistul și prozatorul, Grigore Ureche cu al său Letopiseț al Țării Modovei nu este  un univers închis, ci mai mult materie în frământare, dezvăluindu-și elementele de stabilitate prin care să se reașeze în „patul” literaturii.  Competența lectorală îi dezvăluie ca interes pentru comentariul analitic  nu doar axis-ul cronicii, personajul dominant Ștefan cel Mare,  „ gătindu-să de mai mari lucruri să facă”, ci dinamica unui  spectacol în care apare o impresionantă suita de personaje pe imensa scenă a istoriei Moldovei, de la Dragoș Vodă la Aron Vodă, 1359-1594, prinse în diverse planuri de acțiune, în lupte de apărare, glorii și înfrângeri, mentalități, pedepsiri, pendulări între viață și moarte,  într-o țară „mișcătoare și neașăzată” pe care cronicarul, simțindu-i „începătura moșilor”, rândul și povestea, o înscrie în istorie ca învățătură.

În exercițiul de reidentificare a secvențelor cronicii, personajele, prin relațiile lor interpersonale, de obicei conflictuale, fără a atinge superioritatea lui Ștefan Vodă, apar într-o dramă istorică și socială, ilustrând cele trei categorii cunoscute în naratologie (v. Claude Bremond, „Logica povestirii”) : agent, pacient, beneficiar, „actori ai timpului istoric pe care-l marchează cu faptele vieții.” Așadar, Mihai Petre renunță la modelul clasic în care personajele sunt prezentate ca pozitive sau negative, principale sau secundare, etalându-le  rolurile în fluxul narativ  prin care cronicarul fixează o  lume descoperită în izvoade, a cărei imagine se cere comunicată: „noi n-am vrut să lăsăm să nu pomenim”. Personajele în acțiune,  cu statut istoric, social și uman „în alcătuire”, cu intrări și ieșiri din scena istorică sunt privite de  exeget ca într-un infinit spațial, în cinci ferestre, tot atâtea deschideri spre noi unghiuri de interpretare: Fereastra lumii, Fereastra narațiunii compromise, Fereastra întredeschisă, Fereastra vorbei, Fereastra vorbirii,  orchestrare în care îi apreciem lui Mihai Petre suplețea lecturii și rigoarea ideatică, prenoind câmpul exegetic cunoscut până la această oră prin efectele lecturii reflexive, Letopisețul fiind privit  nu ca simplă operă de restituire a trecutului, ci de restabilire a adevărului istoric și de valorificarea a acestuia în perimetru educativ-patriotic.

Detașăm în conspectul nostru de lectură capitolul „Fereastra narațiunii compromise” ce suscită interes prin prestanța abordării și formulările interogative. Are Grigore Ureche și calitatea de narator prin modulații ficționale ale cronicii sau rămâne în înțelesul cel mai larg și mai clar al cuvântului doar cronicarul, din moment ce  nu putem vorbi de un act artistic, lui Grigore Ureche lipsindu-i intenționalitatea unui asemenea demers? Cronicarul încearcă să depășească rigorile cronicii ca specie literar-istoriografică, reușind unele inovații, însă nu creează un univers ficțional, ci doar îl recompune cu mijloacele cronicii: „Neînserate  în timpul narațiunii, abaterile de la regula consemnării sînt doar  accidente pe drumul narațiunii ratate. Dar, și așa considerate, nu pot fi ignorate, deoarece se impun prin prezența care sparge monotonia expozitivă. Fără a afecta cronologia, condiție constitutivă a operei, le putem aprecia ca un prim semn al personalizării scrisului său care, din păcate, doar consemneză, fără a recrea o lume medieval-romînească, ceea ce duce la compromiterea narațiunii”. Exegetul detaliază pe ideea ratării narațiunii, ritmul narativ dinamic al desfășurării acțiunilor  fiind alterat prin digresiuni, paranteze deschise, contraproductive tempoului narativ. Astfel de analize  pot fi, pe mai departe, deschideri exegetice, Căci ca să aibă durată, literatura trebuie învățată și așezată în memorie culturală, cum consemna Ioan Lascu în antologia „Scriitorul și lumea”, gândită la Cluj de Irina Petraș.

                                           ***

Încă vrednicia zilei nu e pierdută. Am putea s-o susținem și printr-o clipă de iluminare în care să-i cuprindem pe „marii bătrâni”. Dacă acea clipă se numește carte, e o izbândă.

                                                         Valentin Marica

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*