default-logo

O frică veche

În copilărie, ori de câte ori părinţii mei voiau să mă trimită în vacanţă la bunici, trebuiau să mă convingă timp de mai multe zile. Iar refuzul meu se datora faptului că în podul casei lor, locuiau nişte ,,prieteni” ciudaţi. Când am înţeles că acei ,,prieteni” au patru picioare şi sunt de fapt nişte şoareci, m-am speriat destul de mult. Şi în zadar, a încercat tata să-mi explice că aceştia sunt inofensivi şi prietenoşi, iar zgomotul pe care-l aud îl provoacă doar unii dintre ei, care fiind mai mici, joacă în timpul lor liber fotbal sau ,,baba oarba”. De aceea, de câte ori venea momentul să rămân acolo, ajungeam la poartă înaintea părinţilor. Dar, într-o zi, tata m-a luat de mână şi m-a rugat să merg cu el până-n garaj. Iar aici, în timp ce îmi arăta tot felul de lucruri mai vechi, a prins să-mi povestească: ,,Ştii, în copilărie şi mie îmi era frică de şoareci şi le puneam capcane peste tot, până când l-am prins pe Chiţ, chiar în acest garaj. La început m-am bucurat, dar când am văzut cât este de mic şi de neajutorat, mi s-a făcut milă de el şi l-am lăsat în pace. Iar la câteva zile distanţă am început să-i aduc mâncare. Şi atunci am observat că nu doar mie îmi era frică de el, dar şi lui de mine. Însă uşor, uşor, am devenit cei mai buni prieteni, aşa că am îndrăznit să-l iau într-o bună zi şi la şcoală. Aici l-am împrietenit cu colegii de clasă, iar aceştia, de multe ori, luau note bune din cauza lui Chiţ, pentru că el nu era un şoricel oarecare, ci unul deştept, care de exemplu la orele de matematică, când îl întreba învăţătoarea pe Vasilică cât face 2+2 şi acesta nu ştia, Chiţ chiţcăia încet de patru ori.”

– Şi Chiţ mai trăieşte?, l-am întrerupt eu, fiind impresionată de poveste.

– Sigur că mai trăieşte!

– Şi vrei să spui că şi acum, e aici, în acest garaj?

– Nu, nu mai este aici. S-a mutat împreună cu familia lui acum mult timp în urma în depozitul de cereale al unchiului tău. Acela care e în vârful dealului. Hai să-l cunoşti!

L-am luat de mână pe tata şi am mers acolo unde el ştia cu siguranţă că vom vedea o mulţime de şoareci. Iar la vederea lor, nu mi-a fost frică, doar îl întrebam: ,,Care-i Chiţ? Care-i Chiţ?” Iar tata, îmi arăta cu degetul ba într-o parte, ba în alta, zicându-mi: ,,Uite-l! Uite-l!”.

De atunci, au trecut mulţi ani, iar poveştile cu cel mai deştept şoricel le ţin minte şi acum. Iar odată cu timpul, mi-am dat seama că cea mai mare frică totuşi, nu o am faţă de şoareci, dar de răutatea omenească.

Doina DABIJA / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.