Prima mea sorcovă a fost o mătură. Din paie. La cei cinci anişori ai mei, nu ştiam prea multe despre sorcovit. Tata m-a învăţat versurile şi acuma, na, îmi trebuia şi o sorcovă. În dimineaţa Anului Nou, tata mi-a dăruit o mătură şi m-a îndemnat la sorcovit. Cu cei de prin casă a fost aşa o glumă, pe care eu nu o savuram, neştiind care-i baiu cu vătraiu. Dar când am plecat să sorcovesc pe la vecini, am venit acasă ciufulit, demolat, botic pus, iar din mătură a rămas doar coada. Cu toate că a fost o întâmplare întâmplător de hazlie, nu asta doresc să vă spun. Alta-i tarantela. După ce am învățat versurile Sorcovei, m-am pus să dau cu capul la un balon de întrebări, iminent la orice fâs, despre sensul cuvintelor din sorcoveală. Nu înţelegeam neam eliasismul zâmbilistic şi hahalicistic din toată tarlaua versurilor insertate fonetic în urechile celor colindaţi. Fără refren.
Ce înţelegem de aici? Nimic, dar zâmbim. De ce zâmbim? Că e sorcova veselă, jucăuşă sau nebunatică? Nebunia unei sorcove poate atinge praguri nebănuite? Poate. Colindătorii nu au şi ei o hartă a pragurilor celor colindaţi? N-au. Care-i şpilul strategiei veselitice şi care-i intenţia de a o face zburdalnică? Nu credeţi că suntem prea ”sorcoviţi”?
Vedeţi ce de întrebări? Şi nici nu am început bine. Am început rău. Răul din manipularea obraznică a colindului. Ta-na-na! Asta n-o ştiaţi!
Veselă, veselă, dar să o ştim şi noi din timp în timp. Autorul anonim cred că a fost un şmecher cu tăceri secretoase pentru posteritate. Taie-n carne vie. Fără milă. Că d’aia-i anonim. Nici micii colindători nu s-au prins.
Sorcovista literară răsuflă a veselie şi o dăm pe bucurie. Greşit! Că dacă ar şti bieţii noştri fârtaţi colindaţi ce urmează, adio veselie!
Şi de unde aţi trântit asta, bre, cu ”Să trăiţi, să îmbătrâniţi”? Opaa! Vă faceţi că nu ştiţi? N-aţi filetat înţelesul? A-ha! Aşa vă trebuie! ”Să trăiţi” e bine, nu zic, dar de ce ”să îmbătrâniţi”? De ce, bre, fir-ar ea de viaţă? Nu era mai corect ”să întineriţi”?
Îi cădea pana anonimului dacă scria aşa? Exact ce v-am spus mai sus: fără mi-lă! Pam-pam! Închipuiţi-vă colindul cântat unuia deja bătrân. Nu-i zgârie orgoliul organismului orgolios? Curat pleonasm. Incurabil. Trist.
Şi ceea ce urmează în colindăreală e clar. ”Ca un măr, ca un păr”. Fleoşc! Din măr şi din păr se face ţuică. Şi nu cred că mai e ceva neclar. Doar dublu. Nici nu mai comentez, căci orice alt fruct s-ar trece în această sorcovire, tot ţuică iese la orice român din România cu capitala la Vaslui. Galbenă, multă şi a dracului de bună! Başca muştele beţive.
Mai apoi, chestia ”Ca un fir de trandafir” mă cam scoate din mahmureală. Adică, cum vine asta? Să fugă toţi de mine că le dau ţeapă? Zău aşa! Nici roze n-am mâncat, nici ţeapă n-am luat. S-o crezi tu! Sunt bănci destule să facă asta. Restul e pe semnătură. ”Tare ca piatra, iute ca săgeata”. Doar cu buletinul.
Finalul ”Tare ca fierul/Iute ca oţelul” te dă pe spate. E groază nepregătită. Cazi pur şi simplu. De la rugină. Măi, autor necunoscut! Te-ai uitat la tabelul lui Mendeleev? Şi? Cum poţi să-ţi baţi joc de bieţii oameni să-i trimiţi rablagiţi în ”La anul şi la mulţi ani”? N-ai auzit de inox? N-ai auzit de reumatism? N-ai auzit de spitalele din România?
Că d’aia zic. Mă plictiseam aici, pe pat, la spitalul ”La bolnavul vesel”, numărul nouă sau şase, că tot aia, secţia glumeţi, şi vă ţin de vorbă, că ce-i cu veselia asta debordantă şi spontană a Sorcovei. Mai trece timpul.
Vă rog eu să nu veniţi să mă sorcoviţi! Am rămas blocat de la mătura copilăriei şi nu am argumente să trec mai departe. De ce? Iote d’aia! Să fiţi voi mai deştepteţi.
Sună frumos ”La anul şi la mulţi ani!” şi atât!
La mulţi ani, dragii mei! Sorcova, vesela… Hi, hi, hi! Ce drăguţ!
Lică Barbu