A MAI CĂZUT O „STEA”, DIN POMUL …ANULUI NOU!

In memoriam – LAZĂR LĂDARIU

1. „DOAMNE, NU MĂ OSÂNDI ACUM, / PENTRU CELE DE MINE NICIODATĂ GÂNDITE, / NICIODATĂ FĂCUTE, / CI, MAI DEGRABĂ, APROBĂ DESPICAREA CERULUI / PENTRU DURERILE NOASTRE / DE O ÎNTREAGĂ VINERE A PATIMILOR / DE NIMENI NICIODATĂ ŞTIUTE; DOAMNE, MERSUL ACESTA PE APE, / PRECUM ŞI DANSUL PE SÂRMĂ, / E INCOMOD DEJA, / ŞI ÎNCĂLŢĂRILE / NE MUŞCĂ GROAZNIC CĂLCÂIUL / OBIŞNUIT DOAR / CU TRECEREA PRIN PASAJUL / ÎNTR-O ZEGHE DE FEBRĂ; DOAMNE, ÎNTOARCE-ŢI FAŢA ACUM / SPRE CELE LUMEŞTI ŞI RUŞINEAZĂ-TE DE TOATE / MIZERIILE DE-O ZI RATATĂ, / CA IUBIREA, CA IARBA CĂLCATĂ / ÎNTRE DOUĂ TRENURI / ÎNTOTDEAUNA DE NOAPTE”.

+ + +

2. „FOST-AM IISUS CHINUIT ÎN CELULE, / FOST-AM ŞI LACRIMA DIN CÂNTUL PĂGÂN, / AM SCRÂŞNIT ŞI AM PLÂNS, SUPUS CĂ ŞTIAM: CĂ APA, DE TRECE, PIETRELE VEŞNIC RĂMÂN! FOST-AM CU VOI PRIN SIBERII REALE / ŞI-N CELE DIN GÂND PRIN CERUL STĂPÂN, / CUNUNĂ DE SPINI EU PURTAT-AM CONVINS: CĂ APA, DE TRECE, PIETRELE VEŞNIC RĂMÂN! FOST-AM CEL MEREU ÎNJUGAT DE NEVOI, / FOST-AM CĂLCAT ŞI DE VICLEANUL CEL SPÂN, SORBIT-AM AERUL CA LAPTELE SFÂNT: CĂ APA, DE TRECE, PIETRELE VEŞNIC RĂMÂN”.

+ + +

3. „ÎN DOUĂ / TĂIATĂ-I DE RAZĂ / CUNUNA TA DOAMNE, / SUB CARE TREMURĂ / ŞI ÎNGHEAŢĂ / URA DUŞMANILOR TĂI; NU CREDEAM / CĂ AZI / POATE FI DE ATÂŢIA SPINI / FRUNTEA TA ÎNŢEPATĂ / ÎN SINGURĂTATEA ACEEA, / A CRUCII / DOAR DE TINE ŞTIUTĂ; VENIŢI DIN ADÂNCURI DE ROUĂ / NOI, CEI MEREU CERÂND ATÂT DE PUŢIN, / VOM FI APROAPE, / CU O SABIE DE DIAMANTE / ŞI CU UNA DE APE; MEREU NOI, CEI ATÂT DE PUŢINI”.
Lazăr Lădariu (1939-2019), politician român, scriitor, poet, jurnalist, deputat pe listele partidului PUNR şi redactor şef al cotidianului Cuvântul liber. A devenit ţinta criticilor pentru scrierile sale subiective, de multe ori lipsite de realitate în timpul conflictului interetnic de la Târgu Mureş şi pentru atitudinea sa naţionalistă manifestată împotriva șovinismului udemerist, dar niciodată asupra comunităţii maghiare din România. Absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj-Napoca. A fost asistent universitar la Institutul Pedagogic din Târgu-Mureş. A publicat peste 10 mii de articole. A colaborat cu revistele „Vatra”, „România literară”, Steaua”, Tribuna” etc. Poeziile au fost traduse în limbile germană, rusă, maghiară, sârbă şi albaneză. Autor a multor cărţi. A primit Premiul Scriitorilor din Târgu-Mureş, „Fibula de la Suseni”, „Premiul de excelenţă” şi „Diploma” Asociaţiei Scritorilor din Târgu-Mureş, pentru întreaga activitate literară. Cetăţean de onoare al oraşului Târgu-Mureş, Sărmașu, dar şi al altor localităţi. A primit multe premii de la Uniunea Ziariştilor Profesionişti, membru în Uniunea Scriitorilor din România, membru în Asociaţia Ziariştilor Prefesionişti, vicepreşedinte al PUNR, membru al Comisiei pentru Cultură, Arte, Mass-Media a Camerei Deputaţilor, preşedinte al Despărţământului Central Judeţean Mureş al ASTRA. „PATRIOT PRIN EXCELENŢĂ”, „TÂRGUMUREŞEAN DE ONOARE”, „AMBASADOR AL CULTURII MUREŞENE”,… „SORĂ ŞI FRATE fiindu-mi gazetăria şi scrisul, trecător pe scara lumii, martor şi luptător pe baricada neliniştii…”

„Pasăre călătoare / sau, poate, / bufniță, / sfârșit sau amăgire / am fost; mă cufund încet, / cu oceanul cu tot, / în visul nopților trecute”.
„Zbor” – 6 noiembrie 2001

În primăvara anului 1939, când începeau să bubuie tunurile celui de-a doilea război mondial, într- zi de 25 martie, când în urmă cu aproape 2000 de ani Îngerul Gavriil vestea lumii întregi și Sfintei Fecioare Maria că se va naște Fiul lui Dumnezeu Emanuel Mântuitorul, pe firmanentul cerului înstelat, se naște o „mică-mare” stea, în ținutul Idicelului –Sat, din „părinți țărani ortodocși mureșeni, truditori ai pământului străbun”. În iarna anului 2019, în prima zi, în zi de „Cina Domnului”, această stea „mică-mare” cade din pomul Anului Nou , exact în timp cât noi eram invitații de la „Cina Domnului”, și când, Pruncul vestit este botezat și primește numele de Iisus. Această stea născută și căzută, devine de acum, una „călătoare” spre „Câmpiile Elizee” unde se va întâni cu moșii și strămoșii săi pe care i-a iubit atât de mult, cu eroii, martirii neamului românesc pe care i-a cinstit cu mare demnitate, cu bunii săi prieteni care, erau atât de mulți, printre care Serafim Duicu și Alexandru Toșa, împreună truditori enormi ai Alma Mater, în Heidelbergul Ardealului, cărora de purta un respect profund, respect care vine din anii copilăriei, din învățătura părintească, pe care și-a însușit-o cu sfințenie: „De frica tatălui nu am chinuit hârtia, și nici nu mi-am făcut părinții, neamul și dascălii de rușine”! Ea, „steaua călătoare”, de acum, va străbate alte cîmpii în căutarea Creatorului cerului înstalat, și dacă va fi să-L întâlnească, cu siguranță, i se vor deschide larg porțile recunoștinței: „Bine slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost pus, peste multe te voi pune, intră întru grădina casei Mele, pentru a primi respectul, dragostea, bunătatea și demnitatea pe care ai arătat-o în viața pe care Ți-am dat-o, și ai avut grijă de ea, dar și de grija să nu-mi risipești talanții pe care ți i-am dat”!
Unul din acești talanți a fost cel al „condeiului”, unde ai fost bine inspirat din înaintașul tău, confratele, Goga: „Scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui și se transformă într-o trâmbiță de alarmă”,
Când pământul străbun și neamul au fost în pericol, și inima ți s-a învârtoșat pentru dreptate, din nou ai ascultat glasul străbunului Octavian: „În vremile de bătaie, ard focuri în noapte, pe culmile munților. Aceste focuri sunt semnul că războiul a început, că în vale sunt oști gata să lupte. Aceste focuri, – un simbol al vegherii nedormite -, sunt în frământarea unui neam, SCRIITORII. Scrisul lor e trâmbița fermecată prin care se propagă aspirațiile unui neam”. Domnia ta, „stea călătoare” și „stea călăuzitoare” ai știut menirea darului vieții primite și te-ai făcut nouă „trâmbiță și alăută”. Pe scările care duceau spre „Aula Magna” de la Universitatea „Petru Maior” balaurul te-a întâmpinat feroce, dar ai știut asemenea lui Gheorghe cel Sfânt să-i tai capul cu sabia cuvântului chiar de la început: „Tinere, știi limba maghiară?! Aici la noi nu poți fi încadrat altfel”…„Tovarășe rector, eu sunt cu o repartiție guvernamentală în învățământul superor, într-o instituție din România, după absolvirea cu rezultate care mi-au dat dreptul să fiu repartizat într-o instituție din România, nu din Ungaria, ca absolvent de filologie, în care nu am specialitatea, pe diplomă, limba maghiară. Știu precis că țara în care trăiesc e România, mai precis Republica Socialistă România”.
Acastă „stea curajoasă” a fost „copilul neastâmpărat și elevul sîrguincios și studentul Heidelbergu-lui ardelean al Universității clujene, apoi cadru universitar, gazetar și parlamentar. Am parcurs, deopotrivă, sezonul înfloririlor și al entuziasmului tineresc, toamna roadelor și asprimea iernilor, a trudniciei muncii de Sisif uneori. Și am ajuns alunecând spre iarna încercărilor. Soră și frate fiindu-mi gazetăria și scrisul, trecător pe scara lumii, martor și luptător pe baricada neliniștii, am înaintat conștiincios în viață până la locul de unde, și înapoi și înainte, pot vedea acum totul”.
Această întreită stea: călăuzitoare, curajoasă și călătoare, în drumul său spre Împăratul Împăraților și Stăpânul Câmpiei Elizeelor, se întoarce și ne spune tuturor acelora care am primit lumina ei, binefacerea ei, prietenia ei, exemplul ei: „Cu fiecare pas / îmi iau rămas bun / de la pământ; / când le spuneam / că eu plec, / ei m-au privit lung, / ceva a tresărit / ca puiul în ou, / ca o inimă / demult pândită / de-o boală; / doar mama, / tristă lumânare, / topindu-se –n zare,/ la pod îmi dă / binecuvântarea plecării”.
Aproape la sfârșitul călătoriei, această stea „mică-mare” se va întâlni cu bunul său prieten român, get beget, Grigore Vieru, și-i va aduce aminte propria-i gândire: „NU AM MOARTE, CU TINE NIMIC…!, Eu nici măcar nu te urăsc, / Cum te blastămă unii – vreau să zic, / La fel cum lumina pârăsc // Dar ce-ai face tu și cum ai trăi, /De-ai avea mamă și ar muri? / Ce ai face tu și cum ar fi, /De-ai avea copii și ar muri ? // Nu am, moarte, cu tine nimic, /Eu nici măcar nu te urăsc,/ Vei fi mare tu, eu voi fi mic, / Dar numai din propria-mi viață trăiesc. // Nu frică, nu teamă – / Milă de tine mi-i, /Că n-ai avut niciodată mamă, / Că n-ai avut niciodată copii.”
La sfârșitul călătoriei „de la pământ la cer”, această stea luminătoare va fi așteptată de „Tatăl Creator, Lumină a lumii, Cale și Adevăr”, Care–i va pune în traista colindulu-i, speranța și bucuria revederii și Învierii: „HRISTOS A ÎNVIAT DIN MORȚI, CU MOARTE PRE MOARTE CĂLCÂND , ȘI CELOR DIN MORMINTE VIAȚĂ DĂRUINDU-NE”.
Această stea, în decursul traseului peren, a fost cu „ONOR ÎNCETĂȚENITĂ” de mulți adevărați patrioți, creștini, oameni cu bun simț, din mai multe popasuri; ea și-a trimis și lăsat razele luminii sale și pe plaiurile sărmășene, ale lui Bătrâneanu, Simonis, și Ovidiu. Îți mulțumim cu lacrimi în ochi, la această oră foarte târzie, STEA CĂLĂUZITORE, STEA CURAJOASĂ ȘI… STEA CĂLĂTOARE.
Cu smerenie, recunoștință și profund respect,

Părintele Ilie

ODIHNEȘTE, Mântuitorul nostru, cu drepții pe robul Tău LAZĂR LĂDARIU și-l așază în rai, unde cetele sfinților și drepții ca luminătorii strălucesc, trecându-i ca un bun greșelile cele de voie și cele fără de voie, și toate cele cu știință și cu neștiință, Iubitorule de oameni. Amin!

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.