În urmă cu aproape zece ani, la Muzeul Naţional de Artă a avut loc o expoziţie de cravate, fiind prezentat şi un bogat material documentar cu acea ocazie. Mi-am adus aminte de acea manifestare şi mi-am imaginat că majoritatea bărbaţilor planetei poartă cravată, nemaipunând la socoteală faptul că moda a fost adoptată şi de unele femei. Fiind un obiect atât de folosit, evident ca semn de eleganţă, nu putea să treacă neobservat prin istorie.
Dar memoria este o doamnă care ne surprinde mereu, fiindcă aduce în prim-plan evenimente de care noi am uitat sau au rămas o amintire oarecare. Deşi a trecut suficient timp de atunci, brusc mi-am adus aminte de momentul când am devenit pionieră, un moment special pentru copilul
de atunci, urmat de intrarea în UTC. De acolo încoace a fost alegerea mea şi nimic nu m-a convins să mă înregimentez politic. Aici mă opresc cu divagaţia şi aş vrea sa vă reamintesc o strofă din cântecul copilăriei multora dintre noi: ”Am cravata mea, sunt pionier, / Şi mă mândresc cu ea, sunt pionier! / Mâine – brigadier şi şef de şantier, / Chiar dacă azi sunt numai pionier.”
Dar să revenim la cravata noastră, mai bine spus, la istoria acestui obiect.
Din timpuri străvechi, bărbaţii au găsit cu cale să poarte la gât un soi de cravată sau eşarfă, evident, ca semn al eleganţei sau să-şi arate rangul social şi aş face referire la războinicii împăratului chinez Cheng (Shih Huang Ti *), care purtau în jurul gâtului ceva ce se asemăna cu o eşarfă.
Este însă un fapt dovedit că articole vestimentare asemănătoare eşarfei au fost purtate încă din antichitate. Romanii purtau la gât bucăţi de pânză denumite focalia, pentru a se apăra de frig. Oratorii, care trebuiau să-şi protejeze gâtul, foloseau aceste ”fulare” pentru ca nu cumva să-şi piardă vocea. Despre împăratul Augustus, care era friguros din fire, se ştie că purta focalia, dar numai în propria locuinţă, niciodată în public. Asta pentru că se considera că este sub demnitatea unui soldat, sau chiar a unui cetăţean, să-şi acopere gâtul şi faţa. Această idee o întâlnim şi la alte popoare, nu numai în Antichitate, ci chiar şi în Evul Mediu. Raţiunile de ordin practic, dar mai ales cele legate de modă, au determinat acoperirea gâtului cu incomodele gulere de material textil.
În anul 1590, un autor italian desemna, sub termenul de cravată, o eşarfă purtată de soldații legionari, în primul rând, pentru a se proteja de frig. Cravata este la origine o piesă de îmbrăcăminte militară. Originile cuvântului cravată se spune că derivă din limba croată, de la mercenarii croaţi ajunşi în Franţa în jurul anului 1635, care au luptat pentru regele Ludovic al XIV-lea şi care se distingeau datorită fularului pe care-l purtau în jurul gâtului. La Paris, în timpul unei parade a victoriei, francezii au fost atât de încântaţi de eşarfele pe care le purtau croaţii, încât le-au numit ”les cravates”, adică croat, şi au început să le poarte şi ei. ”De atunci – aflăm din ziarul german ”Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung” – cravatele au luat noi şi noi forme, cu toate că soldaţii din Steenkerke au fost primii care au transformat eşarfa într-o cravată cu nod.” În timpul Revoluţiei Franceze (1789 – 1799), un bărbat îşi arăta apartenenţa politică prin culoarea ”croat”-ului sau a eşarfei pe care o purta în jurul gâtului. În secolul al XIX-lea, eleganta societate europeană a ”descoperit“ această nouă podoabă. Începând de atunci, cravata a părăsit arena militară şi politică şi a pătruns în garderobele bărbaţilor de pretutindeni.
Primele cravate din secolul al XVIII-lea erau făcute din mătase sau bumbac, numite ”batiste” sau ”mousseline”, deseori brodate cu dantele la extremităţi, uneori în întregime din dantelă pentru cele mai luxoase ocazii. Aceste cravate, mai bine spus eşarfe, se înfăşurau în jurul gâtului, o dată sau de două ori, apoi se înnodau în faţă, lăsând să atârne ciucurii sau dantelele, ornamente de o mare eleganţă la acea vreme. Sub Ludovic al XIV-lea această formă de cravată era compusă din panglici multicolore care se înnodau.
În anul 1692 a apărut o nouă formă de cravată, cu ocazia bătăliei de la Steenkerque**) (Belgia), în care francezii conduși de mareșalul François-Henri de Montmorecy, duce de Luxemburg, zdrobesc trupele anglo-scoțiano-olandezo-germane, aflate sub comanda lui Wilhelm de Orania (William al III-lea). Voltaire, în cartea intitulată ”Le siècle de Louis XIV”, scria: ”Bărbaţii purtau atunci cravate din dantelă, pentru care îşi acordau destul timp şi grijă ca să fie perfecte. Prinţii se îmbrăcau destul de grăbiţi pentru luptă, punându-şi cravatele cu neglijenţă în jurul gâtului, iar femeile purtau aceleaşi ornamente ca ale bărbaţilor, numindu-le «steinkerques».”
Modelul ”steinkerque” consta din mai multe fâşii, care se adunau într-un nod simplu, apoi una dintre fâşii era trecută prin a şasea butonieră de la vestă, aceasta depinzând de numărul butonierelor vestei. Această modă a ţinut până la sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea, apărând apoi modelul ”stock”, format din dreptunghiuri din muselină albă, fără franjuri care se înfăşurau strâns în jurul gâtului, lăsând să atârne o porţiune pe piept, care se prindea de cămaşă cu o agrafă. În această perioadă s-a impus un alt obiect, numit ”jabou”, care era împodobit cu dantelărie şi care nu a dispărut din modă nici astăzi. Stockul nu era uşor de purtat pentru că incomoda mişcarea cu uşurinţă a capului şi respiraţia avea de suferit. Însă stockul a fost adoptat de majoritatea armatelor europene, culoarea fiind obligatoriu neagră. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, peruca cu păr lung a fost înlocuită de ”cadogan” (după numele inventatorului său, generalul englez Cadogan), în limba franceză ”catogan”, ce consta într-un nod la ceafă în jurul părului. Englezii au inventat apoi ”solitarul”, o panglică de culoare neagră care era trecută pe sub jabou, după ce înconjura gâtul pe dedesubtul stockului, cu scopul de a menţine părul la ceafă.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, după Revoluţia Franceză și în secolul al XIX-lea, cravata a făcut obiectul unor judecăţi contradictorii. Pe de o parte, unii, ca Jean-Paul Marat, om politic francez, considerau cravata ca simbol al aristocraţiei, la fel ca şi pantalonii şi ciorapii de mătase, așa cum purtau Robespierre şi Danton, întotdeauna impecabil îmbrăcaţi. După 28 iulie 1794, ziua revoluționarilor care a condus la căderea lui Robespierre, se răspândeşte moda ”chou”, adică în formă de varză, supranumită şi ”cravate à la Garat”, după numele celebrului comedian al epocii. Cravatele de acest gen erau imense, foarte voluminoase, multicolore şi în dungi, înnodate sub bărbie.
Englezul George Brummel (1778 – 1840), considerat un adevărat ”dandy”, supranumit şi ”regele modei”, a inventat cravata de culoare albă, scrobită cu amidon, lansând în modă nodul complicat, dar niciodată extravagant. Totuşi, când a murit, în anul 1840, s-a declanşat o controversă între partizanii ”cravatei albe” şi cei ai ”cravatei negre”. Cravata neagră s-a impus datorită lui Alfred d’Orsay, care a lansat această modă în Franţa. Aceasta a fost considerată ”vârsta de aur a cravatei”. S-au publicat manuale despre cravată, iar Balzac s-a numărat printre cei care au agreat-o. Odată cu apariţia cravatei, au apărut şi accesoriile, ”ace de cravată”, unele din metale preţioase încrustate cu pietre, cu monograme, care se purtau prinse în nodul cravatei, altele sub forma de ”clemă”, din diferite materiale, preţioase sau nu, care se prindea pe la mijlocul cravatei moderne. Cravata, în forma în care există astăzi, a fost introdusă pe la 1920.
Remarcaţi, doamnelor şi domnilor, că simbolul eleganţei, cravata, a străbătut veacurile, demonstrând că şi bărbaţii, ca şi femeile, au fost marcaţi de capriciile modei.
Pușa Roth