◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro19.03.2024

Mihai Viteazul şi puterea preoţilor ortodocşi de sfinţire a apei în Ardeal, la 1600

Istoricul clujean Ioan Lupaş ne-a lăsat moştenire o carte excepţională: „Istoria bisericească a românilor ardeleni (1918, Sibiu)”, cu o mărturie cutremurătoare despre puterea dreptei credinţe. Istoricul a adus la lumina publicului o mărturie edificatoare a Sfântului Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, din prima jumătate a secolului XVII-lea privind puterile spirituale de sfinţire a apei ale preoţilor ortodocşi din Ardeal în vremea Unirii lui Mihai Viteazul. Cea mai importantă lucrare a sfântului ierarh este „Mărturisirea Ortodoxă” (Pravoslavnica Mărturisire), revizuită şi corectată de Meletie Sirigul, cel mai învăţat teolog grec al secolului al XVII-lea, prezent la Sinodul de la Iaşi, care s-a ţinut în trapeza Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi şi la care au participat delegaţi ai Patriarhiei Ecumenice, ai Bisericii din Kiev şi ai Bisericii Moldovei, în frunte cu Mitropolitul Varlaam. Recunoaşterea acestei lucrări de către Sinodul Constantinopolitan în 1643, a făcut din ea o Mărturisire a întregii Biserici Răsăritene. Conform hotărârii Dietei de la Turda, din 21-24 octombrie 1579, „preoţii valahi de religie creştină pot să aleagă liber dintre ei pe acel pe care voiesc a-l alege de episcop”, clerul ortodox ardelean l-a desemnat ca întâistătător al Bisericii româneşti intracarpatice pe un hunedorean, cunoscut în istoriografia bisericească sub titulatura de Ioan de la Prislop (1585-c.1605). Acest vlădică a participat la construcţia catedralei mitropolitane ortodoxe din Alba-Iulia începând cu anul 1597, în urma înţelegerii lui domnitorului Mihai Viteazul cu principele ardelean.

Ca urmare a informaţiilor furnizate de anturajul mitropolitului Ioan, Mihai Viteazul a obţinut o strălucită victorie împotriva oştirii maghiare a cardinalului Andrei Báthory – principele provizoriu al Transilvaniei (martie-octombrie 1599) – la Şelimbăr, în 28 octombrie 1599. La intrarea sa triumfală în Alba Iulia (1 noiembrie 1599), între cei care l-au întâmpinat s-a aflat şi ierarhul hunedorean. Între sfătuitorii de taină ai viteazului voievod român s-a aflat, la loc de cinste, şi mitropolitul Ioan. Participarea domnului muntean la slujbele ortodoxe oficiate în ctitoria sa este o certitudine, izvoarele contemporane precizând că, în fiecare lună, spre a împăciui conştiinţa religioasă a noilor săi supuşi, Mihai Viteazul mergea 15 zile la biserica românească şi alte 15 la cea catolică, conform acad. Florin Dobrei. Despre tăria credinţei ortodoxe a lui Mihai Viteazul şi a preoţilor ortodocşi păstoriţi de Ioan de la Prislop şi puterea sfinţirii apelor de Bobotează, Mitropolitul Kievului ne-a lăsat o amplă mărturie care a fost publicată şi promovată de istoricul Ioan Lupaş în lucrarea sus-menţionată. Mihai Viteazul după ce a unit Transilvania cu Ţara Românească la 1599 a întâmpinat opoziţia catolicilor şi lutheranilor maghiari din principat. Iată cum i-a convins Voievodul Mihai să accepte ridicarea unei biserici ortodoxe de piatră la Bălgrad apud „Mărturie a Sfântului Ierarh Petru Movila, Mitropolitul Kievului despre Dreptcredinciosul voievod Mihai Viteazul si adeverirea dreptei credinţe”:

„Când Mihail-Voda, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory si a luat sceptrul Ardealului, a sosit în oraşul de scaun, numit Bălgrad, si a voit ca să zidească acolo, în oraş, o biserică ortodoxă. Insa preoţii, orăşenii şşş toţi boierii, fiind de credinţa latinească [a Papei], nu-i îngăduiau să zidească, zicând că ei sunt de credinţa dreaptă şi de aceea nu doresc să aibă în oraşul lor o biserică de lege străină. Atunci domnitorul le-a spus: „Voi nu sunteţi mărturisitori ai dreptei credinţe, caci nu aveţi harul Sfântului Duh în biserica voastră. Noi însă, fiind dreptcredincioşi, avem puterea cea adevărată a harului Sfântului Duh, pe care şi cu fapta suntem gata întotdeauna s-o arătăm, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Dar ei voiau să-şi dovedească dreptatea prin înfruntare de cuvinte si dispute. Ci el le-a zis: „Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediţi, altfel va voi arăta eu, întru încredinţarea tuturor”. Iar ei i-au spus: „Cum să arătăm? Căci nu e cu putinţă să dovedim decât cu cuvântul sfintelor scripturi”. El le-a zis: „In dispute este osteneala fara de capăt, dar noi, fara înfruntaţi de vorbe, putem uşor să dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideţi, zice, în mijlocul oraşului si acolo sa ni se aducă apa curata, iar arhiereul meu si preoţii sai o vor sfinţi in văzul tuturor. Tot aşa vor face si ai voştri, deosebit, si, sfinţind-o, o vom pune in biserica voastră cea mare, in vase osebite, pe care le vom astupa si le vom pecetlui cu peceţile noastre, pecetluind si usa bisericii pentru 40 de zile. Si a cui apa va rămâne nestricata, ca si cum de-abia ar fi fost scoasa din izvor, credinţa aceluia este dreapta, iar daca apa cuiva se va strica, credinţa lui este rea. Daca apa mea va rămâne nestricata, cum nădăjduiesc ca ma va ajuta Dumnezeu, voi n-o sa va mai împotriviţi si o să-mi îngăduiţi sa zidesc biserica, iar daca nu, facă-se voia voastră, n-am s-o zidesc”. Ei au strigat cu toţii într-un glas: „Bine, bine, sa fie aşa!”. Si, a doua zi dimineaţa, a ieşit domnitorul cu toţi boierii si curtenii sai in piaţa, cu episcopul si cu preoţii, slujind litia dupa obicei, cu cruci, cu lumânări si candele. Şi, ajungând la locul pregătit, au săvârşit marea sfinţire a apei, rugându-se cu toţii lui Dumnezeu, cu lacrimi şi suspine, să proslăvească dreapta credinţă, iar pe cea rea s-o facă de ruşine. Tot în piaţă, dar deoparte, in fata tuturor, latinii au sfinţit apa si au sărat-o. Dupa care, astfel sfinţindu-şi apa, fiecare a turnat apa lui sfinţită în câte un vas osebit, apoi şi-au pus peceţile pe amândouă părţi ale vaselor, le-au dus si le-au pus în biserica cea mare, au încuiat uşile! E, le-au pecetluit si au plecat. În fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preoţii şi cu toţi drept-credincioşii, se rugau, postind. Tot aşa au făcut si latinii. Si dupa ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor si i-a zis: „Doamne, cheamă-i pe latini si pe preoţii lor si nu aştepta ziua a patruzecea, cea hotărâtă. Sa mergem la biserica si, desfăcând peceţile, să deschidem uşile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-şi pun cu adevărat nădejdea in El, nu se vor face de ruşine”. Domnitorul, deci, chemându-l pe toţi, precum l-a sfătuit episcopul, a mers la biserica şi, deschizând uşile, au intrat cu toţii. Mai întâi, episcopul ortodox, îngenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeule, Unul în Sfânta Treime slăvit si preamărit, precum înainte vreme pe dreptul Tau Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevărul Tau si i-ai ruşinat pe cei de rea credinţă, auzi-mă acum si pe mine, robul Tau nevrednic, dimpreună cu toţi robii Tai de aici, nu pentru vrednicia noastră, pe care n-o avem, ci pentru slăvirea numelui Tau sfânt si pentru întărirea credinţei noastre, care este adevărata credinţă in Tine, arata întreg harul Sfântului Duh în apa aceasta, ca prin nestricăciunea ei sa vadă toţi că numai în biserica Ta greceasca si soborniceasca de la Răsărit se afla credinţa cea adevărată şi harul cel adevărat al Sfântului Duh. Caci Tu eşti singurul Care pe toate le binecuvintezi si le sfinţeşti, Dumnezeul nostru, si slava Ţie iţi înălţăm, Tatălui si Fiului şi Sfântului Duh, acum, şi pururi, si în vecii vecilor, Amin!”. Ridicându-se si cântând: „Doamne, Lumina mea si Mântuitorul meu, de cine sa ma tem” – a rupt pecetea vasului cu apa sfinţită si, uitându-se la ea, a găsit-o mai curata si mai limpede decât înainte, cu mirosul neschimbat, ca si cum ar fi fost luata dintr-un izvor curgător, dupa care strigat, zicând: „Slava Ţie, Dumnezeul nostru, Care Ţi-ai plecat urechea la rugăciunile noastre, Slava Ţie, Care proslăveşti biserica Ta, Slava Ţie, care întăreşti cu slava credinţa cea dreapta si nu ne-ai făcut de ruşine in aşteptările noastre”. Si a zis către toţi: „Veniţi sa vedeţi cum a stat aceasta apa atâtea zile, rămânând nestricată datorită harului Sfântului Duh, si încredinţaţi-vă ca adevărată este credinţa noastră ortodoxa”. Iar latinii, rugându-se si făcând slujba dupa cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului in care se afla apa lor si, cum l-au destupat, toată biserica s-a umplut de duhoare, ca s-au înspăimântat toţi latinii si au strigat cu uimire: „Adevărată este credinţa greceasca pe care o ţine domnitorul. Să-şi zidească, deci, biserica în oraşul nostru, căci, fiindcă nu i-am îngăduit, Dumnezeu s-a mâniat pe noi şi ne-a împuţit apa”. Si astfel, făcuţi de ocară, latinii si cu preoţii lor s-au împrăştiat cu mare ruşine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinţa ortodoxă. Iar domnitorul, cu episcopul sau, cu preoţii, cu toţi boierii si ostaşii sai, plini de bucurie si fericire, s-au întors la curte, slăvindu-l si mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre întărirea adevăratei credinţe ortodoxe. In aceeaşi zi a făcut o mare ospăţ pentru întregul oraş si pentru toată oastea sa. Toţi locuitorii ţării Ardealului, cu jurământ, s-au arătat bucuroşi să zidească biserica şi să n-o dărâme niciodată. Deci, domnitorul a început îndată zidirea (dar nu în oraş, ca nu cumva, o data cu schimbarea vremurilor, sa fie dărâmată, ci lângă oraş, aproape de zidul cetăţii, într-un loc frumos) si, după ce a zidit-o, a închinat-o „…” si a mutat episcopia acolo (caci episcopii locuiseră până atunci în alt loc), unde se afla si astăzi, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu. L-a pus acolo pe primul episcop al Bălgradului, pe Ioan, bărbat blând, virtuos si sfânt, care, trăind acolo în mare sfinţenie, s-a învrednicit sa capete harul facerii de minuni… Şi cele scrise aici le-am am citit într-un letopiseţ muntenesc şi le-am auzit de la multi oameni vrednici de crezare, care au văzut cu ochii lor, dar mai ales de la părintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofăt al ţării Ungro-Vlahiei, şi de la Dragomir, marele pitar al aceleiaşi ţări. (Petru Movilă, Arhiepiscop, Mitropolit al Kievului, Arhimandrit al Lavrei Pecerska, cu mâna proprie)”.

Biserica ortodoxă din piatră de la Alba-Iulia a fost reşedinţă mitropolitană pentru românii ardeleni până la 1701, când în urma Unirii religioase cu Roma, impusă de austrieci cu forţa, a fost confiscată de episcopul unit Atanasie Anghel, iar mirenilor ortodocşi li s-a interzis slujirea în acest lăcaş al dreptei credinţe, ctitorit de Mihai Viteazul. Nobilul român Gavril Nagszegi, liderul comunităţii ortodoxe din Bălgrad, care s-a revoltat că nu au unde să se mai roage mirenii, biserica fiind confiscată de greco-catolici, a fost arestat şi închis de austrieci şi apoi de nobilii unguri. În 1714, ca urmare a construcţiei cazematei austriece Alba Carolina în stil Vauban, biserica ortodoxă ridicată de Mihai Viteazul şi episcopul Ioan de la Prislop a fost dărâmată sub pretextul sistematizării cetăţii. Urmele credinţei ortodoxe trebuiau şterse, atât spiritual prin Unirea cu Roma, cât şi material prin dărâmarea bisericii lui Mihai Viteazul. De la Mihai Viteazul ne-a rămas însă mărturia de credinţă, scrisă de Petru Movilă, despre puterile sfinţitoare ale preoţilor ortodocşi asupra apei de Bobotează în faţa clerului catolic şi a pastorilor lutherani.

Ionuţ Ţene / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *