Când am scris aici – de bine – despre spectacolul ”Teamă de incident” (v. linkul de mai jos), știam că echipa de realizatori crease mai înainte ”Colonistul”, dar nu știam că ea va prezenta în curând premiera spectacolului ”Jucării”, anunțat ca parte a treia a unei ”trilogii”; am pus ”trilogie” între ghilimele, pentru că cele trei piese au un element comun în preocuparea lor pentru aspecte politice ale societății israeliene contemporane (au un element comun și în echipa de realizatori a lui Igael Sachs), sunt conforme toate trei definiției ”piese despre personaje secundare în roluri principale”, dar nu sunt legate între ele prin vreun fir epic comun. Odată cu premiera ”Jucăriilor”, teatrul a reluat ”Colonistul”, așa că am putut să văd, în mai puțin de zece zile, prima și a treia parte a ”trilogiei”.
Povestea pe care o istorisește ”Colonistul” e următoarea: Oded și Alona sunt o pereche fericită; el are o slujbă importantă în domeniul finanțelor, ea, fostă sculptoriță, acum e numai casnică; locuiesc într-o casă încăpătoare, așteaptă nașterea a doi gemeni, un băiat și o fată, asta după niște ani în care și-au dorit copii și nu i-au avut. Alona proiectează pentru copiii încă nenăscuți un interior în chip de junglă, în care ei să-și ”creeze singuri universul”. Se aud bătăi violente în ușă. În casa celor doi apare pe neașteptate Zharia, un prieten de altădată al lui Oded; Zharia e infirm, circulă pe un scaun cu rotile, iar în momentul când apare e în stare de traumă profundă, pentru că în aceeași zi, mai devreme, și-a pierdut tatăl. Mai întîi e vorba ca Oded și Alona să-l găzduiască pe Zharia câteva zile, ceea ce din capul locului nu e deloc pe placul Alonei, apoi iese la iveală că Zharia intenționează să se stabilească în locuința prietenului lui pentru totdeauna. Când răspunde în sfârșit la întrebarea ce vrea el de fapt de la gazdele lui, răspunsul e că el, Zharia, dorește tot ce are Oded: casa, mașina, nevasta, absolut tot. Alona bănuiește că odinioară soțul ei i-a greșit cu ceva foarte grav lui Zharia, altminteri acesta din urmă n-ar cuteza să aibă pretențiile pe care le are. Oded îi cere Alonei, destul de brutal, să-l lase pentru un scurt răgaz între patru ochi cu Zharia, ca să lămurească relațiile dintre ei. Până la sfârșitul piesei nu iese la iveală ce-l îndreptățește pe Zharia să pretindă ceea ce pretinde și nici de ce Oded pare înclinat să-i satisfacă cererile. Exasperată, Alona se preface a lua în serios aceste cereri, dar tactica asta se dovedește la fel de ineficientă ca și ostilitatea manifestă de mai înainte, ba chiar agravează situația, adâncind tensiunile dintre cei doi soți. Într-un târziu, Oded se dezlănțuie împotriva lui Zharia într-un potop de insulte pline de dispreț pentru oaspetele nepoftit, intrusul, ”colonistul”. Umilit, Zharia scoate din buzunar pistolul moștenit de la taică-său și cu el își amenință gazdele; apoi întoarce pistolul către sine însuși și se sinucide sub ochii lor.
Publicul trebuie să încaseze, împreună cu perechea Oded-Alona, șoc după șoc; apoi el revede prima scenă a piesei – cuplul în culmea fericirii, cei doi plini de tandrețe unul față de celălalt. Se aud, ca și la începutul dramei, bătăi violente în ușă; pare că acțiunea se reia de la capăt și că, prin urmare, tot ce a avut loc mai înainte nu a fost decât un lanț de incidente sinistre imaginat de cei doi. Locul bătăilor în ușă îl ia un zgomot de răzmeriță împrejurul casei, iar lămpile din tavan încep să se legene ca la cutremur.
Am cercetat, cât mi-a stat în puteri, cronicile care s-au scris despre spectacol, elogioase toate – premiera a avut loc în 2015, montarea a fost distinsă cu titlul de ”piesă a anului (a stagiunii) în teatrul fringe”, iar autorul a fost numit ”dramaturg al anului”. Cronicarii au scris, practic în unanimitate, că e vorba de o ”comedie neagră”, care vorbește despre ”partea întunecată a conștiinței umane”, care e pătrunsă de ”umor absurd”, care e o ”dramă de tensiune, plină de horror”, care e și o ”parabolă socială”. Piesa ”pune întrebări privitoare la răspunderea fiecărui individ pentru faptele lui” și ”la interpretarea care li se poate da acestor fapte”. E evident că asemenea generalități se pot scrie despre orice piesă de teatru, de la ”Oedip” și până la ”Vizita bătrânei doamne”. Toți comentatorii piesei au semnalat că textul – excelent, nici vorbă, din punct de vedere strict teatral – e plin de contradicții: e o tragedie comică, e, s-ar zice, ”de dreapta”, dar poate că promovează și idei ”de stânga” etc., etc. Vasăzică piesa a fost copleșită de epitete laudative și de complimente, dar nici unul dintre cei care au scris ori au vorbit despre ea n-a vrut sau n-a izbutit s-o analizeze în toate articulațiile ei; poate că toți acești comentatori au ajuns la concluzia la care am ajuns, după oarecare chibzuință, eu – și anume că, în cazul de față, încercarea de a desluși un sens univoc în fabula piesei e sortită din pornire eșecului. Am învățat din cele mai multe piese ale lui Harold Pinter că subiectele lor nu trebuie interpretate ca reflectări ale realității la scara 1:1, ele – aceste subiecte – nu sunt asemenea reflectări, nu așa au fost ele gândite, dar ele – aceste subiecte – pot vehicula semnificații descifrabile; ele fac aceste semnificații să fie lizibile prin mijlocirea atmosferei, a caracterelor, a metaforelor pe care le propun textele.
”Colonistul”, oricâtă dibăcie dramaturgică ar dovedi tânărul lor autor – și nu-mi trece prin minte să-i contest, sau să-i subapreciez, dibăcia în obținerea tensiunii dramatice – rămâne, indecis, între două scaune: nu e nici destul de elaborat că să poată fi înțeles ca o dramă psihologică de factură clasică (lipsesc motivațiile amănunțite ale comportării eroilor), dar nu e nici destul de străveziu ca metaforă ca să poată fi înțeles ca o parabolă politică (deși titlul piesei este denumirea israelienilor care, după 1967,
s-au stabilit în teritoriile ocupate de Israel în cursul Războiului de șase zile). ”Colonistul” propune spectatorilor un mister, a cărui imposibilă descifrare reprezintă rațiunea de a fi a dramei, sau, mai exact, a ”dramediei” (termenul acesta l-am preluat de la dramaturgul Dumitru Solomon).
Spectacolul e și el ”dual” – Igael Sachs și-a îndrumat admirabil actorii (doi dintre ei au revenit în montările lui ulterioare). Ohad Knoller, în rolul lui Oded, echilibrează minunat o anumit aroganță a omului de afaceri care se bucură de succes în carieră, cu modestia de formă a acestui tip de businessman, și delicatețea cu care își tratează
de obicei soția; mojicia personajului, pe care o scoate la iveală situația de criză descrisă în piesă, scoate în relief un sentiment cețos de vinovăție care-l persecută pe Oded; în cele din urmă, violența cu care își înjosește adversarul dezvăluie un aspect respingător al individualității prosperului financiar.
Maayan Weisberg este și ea pe deplin convingătoare în felul cum alunecă din starea de fericire în care o găsește începutul dramei la tăria cu care se opune voinței soțului și cu care știe să-i spună ”nu”, apoi la încercarea disperată de a fi seducătoare față de Zharia și, în fine, la râsul isteric cu care se recunoaște învinsă către final. Actrița face plauzibilă, amuzantă și mișcătoare, și combinația de eleganță a manierelor cu un zest de candidă indecență în povestirile ei despre sarcina mult dorită.
Yaakov Daniel e și el deosebit de rafinat în felul cum trece de la starea de zguduire în care îl găsește expoziția piesei, la siguranța de sine sfidătoare cu care își formulează revendicările, lăsând totuși spectatorii să ghicească, îndărătul acestui aplomb, că nu e deloc sigur de sine. Zharia al lui e perfect echivoc, așa cum îi și cere textul să fie. Daniel a fost distins în 2016 cu premiul ”Ariciul de aur”.