După Centenarul Marii Uniri / Acad. Gheorghe Păun

E prematur să tragem linie, dar deja se pot desprinde destule concluzii… Cum-necum, toată românimea a trăit evenimentul – fiecare în felul lui, cu mai multă sau mai puţină implicare şi pricepere. Steaguri, cocarde, insigne, portrete ale marilor bărbaţi de stat de acum un secol, fojgăiala micilor politicieni de azi, cauţi cu lumânarea printre ei o urmă de bărbat de stat, monumente refăcute şi monumente uitate, monumente noi – de la cel de la Bascov, lângă Piteşti, la cel de la Alba Iulia (normal să trăncănească împotrivă cei cărora le stau monumentul în gât şi nemernicia în obişnuinţă sau/şi în fişa postului), Catedrala Naţională, a Eroilor dintotdeauna şi a Mântuirii Neamului, semnificativă întâmplare-neîntâmplătoare fiind ridicarea ei la aproape un secol şi jumătate de la formularea ideii (Eminescu, Carol I) şi sfinţirea (altarului) tocmai în săptămâna Centenarului, spectacole, din Cişmigiu la Casa de Cultură din Domneşti şi înapoi până la Ateneul Român, de la statornicul folclor care probabil le dă frisoane iredentiştilor şi mercenarilor lor, de aceea fac urticarie când vine vorba despre Noi suntem români, la spectacole de elită dedicate Centenarului, cum au fost mai multe, dar, pentru că am fost de faţă, îl amintesc numai pe cel de la Craiova, din 1 decembrie, realizat de chişinăuanii Eugen Doga (muzica) şi Nicolae Dabija (versurile, alături de craioveanul Ion Deaconescu), cărţi, sute de cărţi, trainice cărţile precum Catedrala, destule prezentate şi în revistă, multe încă sub tipar (Academia a tipărit cam jumătate din seria Civilizaţia românească, plănuită a avea aproape 40 de volume, va continua în 2019, când o parte dintre titluri se vor traduce şi în limbi străine), conferinţe interne şi inter-naţionale, unele cu volume aferente trimise în biblioteci, lamentările etern-nemulţumiţilor, unii, „formatori de opinie” năimiţi, alţii, mulţi, oameni de bună-credinţă, dar care confundă spiritul critic cu văicăreala, cu toţii, incapabili să se bucure sau măcar să-i lase pe cei din jur să se bucure, gesturi inventiv-decorative, gen deplasarea cu căruţele – cai, steaguri, costume populare, ce frumos trebuie să fi fost! câte imagini aţi văzut pe ecrane?… – de departe până la Alba Iulia, Oraşul Unirii, oraşul pătimirii lui Horea, televiziuni decente şi televiziuni jenant anti-româneşti (mercenariatul e singura explicaţie a contradicţiei dintre tonul patologic-agresiv-hlizit al unor emisiuni şi presupusa calitate intelectuală a realizatorilor acestora, propagandişti frustraţi, snobi sau doar năuci), diplome, plachete, Flacăra Centenarului – cea aprinsă la Goleşti-Argeş şi apoi purtată prin oraşele şi satele judeţului, ba chiar şi în afara acestuia, până la Chişinău, întâlniri între academiile şi între guvernele celor două ţări române de pe un mal şi celălalt al Prutului, un logo al Centenarului, bun-rău, depinde de cel care-l descrie, bine că l-am avut, steaguri la maşini, stea-guri la balcoane, multe alte gesturi simple, toate reamintindu-ne: acum o sută de ani, aproape un milion de români au m-u-r-i-t pentru a-i elibera pe fraţii cotropiţi de vecini, pentru a întregi România, pentru a o face Mare, le suntem lor îndatoraţi şi, vorba Regelui Mihai, le suntem urmaşilor noştri datori.
Pronunţaţi, vă rog, pe litere a-u m-u-r-i-t, amintiţi-vă/imaginaţi-vă cum se murea în tranşeele Primului Război Mondial, dacă aveţi o rudă-nume-pe-o-cruce, şoptiţi-i numele, apoi priviţi bezmeticii care apar la televizor şi vorbesc despre non-calităţile poporului român, despre autonomii, despre plecarea din ţară, despre uitare, deznaţionalizare şi corectitudine politică…
Desigur, acum un an, ne imaginam anul Centenarului fiecare în alt fel şi probabil că mai nimeni nu şi-a văzut aşteptările împlinite… Da, dar de cine a depins împlinirea acelor aşteptări? Altfel şi mai direct formulat (fără a absolvi de vină şi micime vreunul dintre palate, două-trei, câte dorim să luăm în seamă, făloase arhitectonic, dar biete „corturi” politice din punctul de vedere al interesului naţional): noi, fiecare în parte, am făcut tot ce a depins de noi în acest an, în această privinţă? Să ridice piatra doar cel care-şi poate ridica şi privirea…
În decembrie, intitulam editorialul „La primul Centenar”. Formularea sugera mai multe lucruri. În primul rând, ideea imediată de bicentenar, dar şi faptul că avem de celebrat (puteam spune sărbătorit, dar semnificaţia-intensitatea-altitudinea sunt cu totul sub cele ale Centenarului României Mari, care rămâne adevăratul Centenar) o serie compactă de evenimente: în 2019, războiul româno-maghiar, conducând la eliberarea de comunism a Ungariei, declarată republică sovietică de Bella Kun, în bună cooperare cu Lenin (au murit în 1919 încă o mie şi ceva de români – trebuie adăugaţi la multele sute de mii de români victime ale comunismului, din Basarabia şi din Ţară); în 2020, Tratatul de la Trianon, care a pus de jure capăt imperialismului feudal în Europa; în 2022, încoronarea la Alba Iulia a Regelui Ferdinand Întregitorul şi a incomparabilei Regine Maria, regina răniţilor şi a României Mari (construcţia Catedralei Reîntregirii a început în 1921, un alt centenar, deci).
Avem, în anii ce vin, noi prilejuri de a ne aduce aminte, de a participa, de a spune – prin cărţi, conferinţe, publicaţii, monumente, spectacole – de a ne reafirma dragostea de ţară şi de neam. Reconstruindu-ne ţara, simţindu-ne parte a neamului, readucându-ne ţara şi neamul în suflet. Nu închei cu deja prea uzitatul (şi oarecum axiomaticul) „Aşa să ne ajute Dumnezeu!”, ci cu mai angajantul legământ-avertisment: Aşa să ne judece viitorul!

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.