default-logo

Deschide urechea bine!

În copilărie, uneori chiar în clasă, la ora de dirigenţie sau ce-or mai fi fost ele, jucam cu toţii – fete şi băieţi – un joculeţ care, of course (sic!), astăzi va fi considerat cel puţin tembel, depăşit, pueril s.a.m.d. În timp ce unul dintre noi stătea cu spatele la grup/clasa, cineva îl striga (de obicei, schimbându-şi vocea), după ce corul din bănci intona „imnul” jocului: „Deschide urechea bine, /Să vedem: ghiceşti ori ba/Cine te-a strigat pe nume. /Hai, ghiceşte, nu mai sta!” Împricinatul se întorcea atunci cu faţa, zâmbea ştrengăreşte şi desemna un „provocator” pe care îl bănuia el/ea. În caz că l-ar fi demascat pe provocator, acela trecea el cu spatele la mulţime; dacă nu – cel care nu făcuse tentativa „corecta politic” (sintagma oficială, fără legătură reală cu vechea practică ludică!). Oricum, istoria şi istoriile se repetă. Ca întotdeauna, fiindcă lecţiile ei, chiar dacă sunt înţelese, nu îşi află efectele normale, iar cine are urechi de auzit – nu, nu e ca în zicala noastră> se face că nu aude! Care ar fi rezultatele?
Astăzi, se joacă ceva asemănător, dar pe străzi şi în pieţe largi, şi nu cu clasă, ci cu mulţimi de „grupa mare” (şi foarte mare). Iar tovarăşă… doamna (?) învăţătoare a fost înlocuită tot de grupuri şi grupări – de interese – care doar se joacă ele între ele, când susura la urechile mulţimii/prostimii/etc. Un refren care tot cam aşa poate fi tradus: „Deschide urechea bine!…” Mă rog, de fapt, urechile le au ei larg deschise, dar asta nu se pune. Fiindcă nu e la vedere, cum ar veni. Şi ce e foarte-foarte grav – toţi au impulsul deloc copilăresc, spontan şi distractiv de a răspunde cumva la strigare.
De pildă, cu texte mediatice (vezi şi mai jos câteva idei din articole „zburătoare” prin mediul şi mediile virtuale, fără autor precizat, c-aşa-i trendul, nu?), care au „de toate”, ca orice shaorma care se respectă: şi politică, şi social, şi invective, şi ironii şi… tot felul de alte sosuri foarte ispititoare la adulmecare, la gustat, poate şi la vizionarea prealabilă. Într-un cuvânt – manipulare perfectă, conştient (izat) a sau nu, responsabilă sau i~. Oricum, dacă ne mai pretindem aparţinători ai speciei Homo sapiens sapiens, cel mai normal, natural, mi se pare că noi să citim măcar ce zice stânga, ce zice şi dreapta, ce zice şi centrul, ce zic falangele, flancurile, pivoţii şi marcatorii şi abia la urmă, în deplină cunoştinţă de cauză, să ne punem în funcţiune propriile rotiţe ale minţii, pentru a evalua noi înşine „chestiunea”.
Altfel – stând cu gurile larg deschise/căscate la teveurile care, fără excepţie, manipulează în cel mai grosolan, odios şi sinistru mod cea mai mare parte a populaţiei – nu cred că avem dreptul de a cere şi a aştepta, nu putem protesta sau accepta anumite restricţii/sancţiuni oficiale/legale perfect justificate. Nu putem aspira la „mai binele” dorit, firesc, de toţi. Fie şi numai pentru că, niciodată, nu va exista acest „mai bine” cu adevărat, decât pentru cei care ştiu cum să intoneze acel cântecel nevinovat, cum să-şi prefacă vocea când îl strigă pe cel din stradă – pardon, din faţa clasei! – Şi care, la urma-urmei fac jocul şi jocurile. Şi, din păcate, asemenea creaturi ieşite printre noi din bolgiile danteşti sunt din ce în ce mai multe…

Pentru conformitate, Adrian Nicolae Popescu

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.