default-logo

Eminescu. Daco-românism și spirit identitar. De la „epopeea dacică” la „misiunea istorică” a poporului român

Am editat nu de mult o carte dedicată lui Mihai Eminescu intitulată„Eminescu – mitograme ale daco-românității” – o culegere de studii și eseuri, articole și tablete, scrise în ultimele douădecenii, pe care, recitindu-le uneori, le-am simțit mereu actuale, pline de inedit și ardoare.De asemenea, când, cu ani în urmă, adunasem într-o carte studiile și eseurile pe tema străvechimii noastre („Dacoromânia profundă”, studii de dacologie, 2006), încă nu aveam conturată ideea că o lucrare de această factură i-ar putea fi dedicată însuși lui Eminescu.

Am încercat, așadar, să identific, atât în gândirea filosofului cât și în universul artistic al operei, ceea ce eu numeam mitogramele daco-românității și mărcile spiritului românesc identitar,înțelegând prin acestea permanențele specifice, atât cele din zariștea mitologiei cât și cele din arealul istoric, din contingentul animat de idealuri naționale și năzuințe perene.

Identificam, mai întâi, „obsesia dacică” în gândirea și opera eminesciană (poezie și gazetărie), pornind de la constatarea lui G. Călinescu, inegalabilul de monografist, care observa că poetul „fusese fulgerat de ideea unei epopei dacice”. Nu numai că fusese „fulgerat” de această idee, dar ne-a lăsat o serie de opere (poezii, poeme dramatice, articole …) ce reflectă, într-o viziune și articulație complexă, emergentă, o mitologie dacică de largă cuprindere, rezonând cu toate referințele din domeniu, de la Herodot la cuceririle istoriografiei din vremea sa.

La 2006, cu prilejul împlinirii a 1900 de ani de la moartea lui Decebal, prezentam, în cadrul celui de-al șaselea Congres de Dacologie de la București, comunicarea „Regele Decebal – autosacrificiu și eroizare supremă”, în care porneam de la supoziția lui Lucian Blaga, conform căreia ultimul rege al Daciei ar fi încercat, prin propriul sacrificiu, să înduplece pe zeii care i-ar fi întors fața de la poporul său, lăsându-l fără apărare în fața legiunilor romane.

Elogiul Daciei, pe care Eminescu o plasa între marile civilizații ale omenirii în „Memento mori”, se făcea în ample acolade romantice, cu o risipă extraordinară de imaginație artistică. Așa cum îl avem azi editat, în 217 strofe senarii, poemul acesta, zic eu, era voit disproporționat, căci din aceste 217 strofe de câte șase versuri fiecare, 104 strofe erau dedicate Daciei legendare și eroice, restul de 113 evocând istoria Omenirii, de la stadiul comunităților primitive la Babilon, Palestina, Egiptul faraonic, apoi la Grecia antică și Roma cezarilor, până la Franța bonetelor frigiene și a împăratului Napoleon al III-lea…Pe scurt zis, Memento mori este poemul cel mai ambițios, de 1362 de versuri, conceput de poet astfel, tocmai pentru a legitima, între marile civilizații umane, pe aceea care a înflorit aici în Carpați și la Dunărea de Jos, loc numit de regretatul Papă Paul al II-lea „Grădina Maicii Domnului”…

Iată de ce nu trebuie să vedem în Eminescu un paseist atemporal, rătăcit în fundături mitologice, sau un naționalist de îngustă viziune etno-istorică…

În prelungirea firească și vizionară, alte mitografiiale daco-românității au structurat, de-a lungul celor 17 ani de creație (1866-1883), concepția poetică și universul operei, dar și acea conștiință în acțiune a gazetarului, care înțelegea perfect interesele marilor puteri în această zonă a Europei răsăritene, unde se ciocneau interesele a trei imperii, adică aici, în Carpați și la Dunărea de Jos, unde ardea cu mare intensitate cercul voltaic al unor interese comune și încrucișate.

Putem, de altfel, urmări, atât în gândirea cât și în opera artistică, toate aceste permanențe ale gândului eminescian, care coagulează într-o viziune de ansamblu, bine articulată, cristalizând aspirații istorice și năzuințe sociale. Iată-l pe poet față în față cu martirii istoriei naționale (Horea, Avram Iancu) cu situația românilor ardeleni asupriți de dualismul austro-ungar. Iată-l pe gazetarul, student vienez, amenințat cu procese de presă, care pune adevărul deasupra oricărui considerent comod de viață. Iată-l analist al secularei epoci fanariote din Țările Române, iată-l apărător al lui Tudor Vladimirescu, în care vedea un Horia valah îmbrăcat în cămașa morții. Iată-l pe admiratorul lui Cuza, în care vedea pe „unicul domn vândut” din istoria noastră de propria-i gardă a palatului. Iată-l pe istoricul Basarabiei, în serial gazetăresc, scriind despre străvechiul pământ românesc de dincolo de Prut și Nistru, în preajma Congresului de la Berlin (protestând că, în schimbul Dobrogei, Basarabiei i-trei județe din sudul Basarabiei au fost trecute Rusiei țariste)…

Și iată-l, în sfârșit, pe Eminescu nu tocmai mulțumit de politica regelui Carol I „Îngăduitorul”, cum îi zicea, simțind că spiritul Daciei lui Traian nu calea pangermanismului ar trebui s-o urmeze, ci o evoluție firească și organică, în pas cu latinitatea occidentală. Chiar dacă poetul studiase în medii de cultură germană, la Cernăuți,Viena și Berlin, acesta simțea că dinspre Franța și Italia vine resurecția sănătoasă a spiritului național, nu în forme mimetice, ci într-o simultaneitate de simțământ și cuget românesc. Daco-românismul eminescian reprezintă o grilă corectă în calea unor tulburări istorice, iar vremea în care a trăit era tocmai epoca așezării României moderne pe fundamentele unei civilizații, amenințate atât de elementele alogene cât și de un politicianism venal, de panglicarii patrioți care invadaseră structurile statului, punând în primejdie dezvoltarea organică și firească a țării, falsificând aspirații naționale și denaturând sensul istoric al dezvoltării. Prin urmare, putem vedea în Eminescu pe unul din Marii Români, Român adevărat, care prin gazetăria sa militantă a rostit Adevărul, în mod clar, răspicat, dincolo de orice circumstanțialități, de orice imperativ contingențial.

Eminescu vorbește, în primul rând, în numele unui neam străvechi, așezat de istorie în diferite părți ale Europei, dincolo de Prut, de Tisa, de Dunăre – un neam care, pe temeiurile legitimităților istorice, are dreptul la cultură, la limbă, la autodeterminare.

„Românismul” poetului a fost greșit înțeles, atât de cei care vedeau în acesta expresia unui paseism idilic cu nostalgia satului arhaic pârcălăbesc, cât mai ales de aceia care agitau ideile liberalismului burghez cu orice preț împotriva dezvoltării organice a țării. În acest sens, un Ștefan Zeletin sau un Eugen Lovinescu suspectau doctrina eminesciană de un radical „reacționarism”.

Iată ce scrie, bunăoară, Eugen Lovinescu în Istoria civilizației române moderne: „Dezvoltarea ulterioară a țării noastre a dezmințit cu totul pesimismul poetului față de viitor și a umbrit culorile vii ale tabloului idilic al vechilor noastre instituții politice. În aceste condiții, actualitatea publicistică a lui Eminescu se înscrie printre momentele celei mai caracteristice ale reacțiunii împotriva occidentalizării României și, lucrând în contra timpului, se continuă și azi în mișcările externiste.” (Vol. II. Forțele reacționare, Cap. XV).„Misticismul țărănesc”, creat de Eminescu prin prestigiul talentului său, a avut urmări nu tocmai catalitice „în procesul de formație al culturii române”, căci „lumina nu vine de la sate”, scrie Lovinescu, „ci trebuie dusă la sate”. Naționalismul atât de „manifest” din gândirea poetului, crede criticul, nu putea duce decât la… xenofobie „încercând să stăvilească mersul revoluționar al civilizației române”! La baza acestei formațiuni a civilizației române moderne stă legea „sincronismului” (v. vol. III, Legile formației civilizației românești), de unde imperioasa idee de sincronizare cu societățile occidentale avansate. Idee care străbate până în vremea noastră, când un fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România scria ferm că „nu cu Doina lui Eminescu și nici cu gazetăria lui intrăm în Europa”… Vai, nouă, care vedem cum se dau la iveală „binefacerile” neo-marxismului, deopotrivă cu brazda otova a globalizării! Obsesia acestei „intrări în Europa” – în care suntem așezați, de fapt, de o istorie deloc recentă – a exaltat și alte spirite „dilematice”, pornite să ajusteze opera și gândirea eminesciană după idei și gusturi îndoielnice… Între fetișism cultural și demitizare nu e decât un pas, intuiție pe care criticul G. Munteanu o exprimă destul de exact în „Eminescu și antinomiile posterității” (1998)…

Cunoscând bine istoria omenirii și foarte bine istoria poporului său, Eminescu a observat la timpsituația istorică și noile reconfigurări geo-strategice ale Europei Răsăritene, militând pentru drepturile istorice și inalienabile ale românilor, pentru o mai justă punere în valoare a tot ceea ce este românesc și autentic.

Cel ce își riscase  în studenție statutul de om liber prin scrierea unor articole ce vizau îngrădirea de drepturi și libertăți a românilor din Transilvania va continua să gândească și să creeze în spiritul ideii naționale. Dacoromânismul poetului, vibrând puternic atât în poezie cât și în publicistică, venea din străfunduri de veacuri, cu o întreagă istorie și mirabilă mythosophie, care vor imprima eminescianității specificitatea unui geniu preponderent romantic.

„Om al timpului modern”, cum îl vedea Maiorescu în articolul din 1889, „Eminescu și poeziile lui”, poetul era un geniu „înnăscut”, cufundat „în lumea ideilor generale”, calificativ pe care criticul junimist îl reiterează de câteva ori în comentariul său. Și nu mai puțin un gazetar a-tot-vizionar al epocii în care a trăit și a scris.

Dar ceea ce a impresionat foarte mult pe contemporani, deopotrivă pe amici și inamici, a fost geniul gazetăresc al poetului, în numele căruia Eminescu a jertfit un timp important al vieții sale. Esența vulcanică și fulminantă a gazetăriei sale și-a aruncat lava incandescentă peste tot ce falsifica și denatura ideea națională, Poetul fiind de-a dreptul „obsedat” de soarta poporului român și de destinul său în istorie, dincolo de „naționalismul” greșit înțeles și de insinuanta xenofobie… Actualitatea gazetăriei eminesciene este o realitate incontestabilă, aici se exprimă direct și pe de-a-ntregul poetul, gânditorul, omul „de doctrină”. Căci, departe de a se înregimenta într-o anume direcție, Eminescu scria cum simțea el, cum gândea el, nu plutind peste realitățile românești, ci abordându-le cu aplomb, cu un simț al realității deopotrivă analitic și vizionar. Și în acest sens îi deranja chiar pe conservatori, până la urmă puși pe concesii, ceea ce Eminescu nu a acceptat.

„Românismul” lui Eminescu nu poate fi înțeles decât în relație cu prezentul social-istoric al vremii sale. S-a spus despre El că ar întrupa pe românul pur, absolut:„Eminescu este un reprezentant de un românism de esență divin, e un român deprofunzime, deci ontologic.” (L.Blaga). Mircea Eliade, în studiul despre „Eminescu şi Hasdeu” (1987), vedea în Eminescu pe teoreticianul, prin excelență, al românismului şi al naţionalismului românesc. Dar Eminescu avea în ecuația românismului săuîntregul popor român, nu numai pe cel aflat în granițele lui de atunci, ci mai ales pe românii din afara frontierelor naționale, indiferent că era vorba de românii sud-dunăreni, de istroromâni, de morlacii din Bosnia și Herțegovina, de aromâni și meglenoromâni, după cum clar reiese din studiul „Românii Peninsulei Balcanice”:

„Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatică la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră, începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia…”

 Nici românii din Moravia şi Ungaria nu vor fi uitați, așa cum în alte studii se referă detaliat la istoria și soarta poporului român din Basarabia și Bucovina. E vorba de un serial de articole dedicat Basarabiei, publicat în „Timpul” (în martie 1878), o adevărată micromonografie, din care se vede cât de bine cunoștea poetul istoria ținuturilor de dincolo de Prut, viața concretă social-cultural și istorică a Basarabiei. Cineva lansa ideea „panromânismului”, în legătură cu această viziune integratoare a neamului românesc, văzând în poet un „teoretician al panromânismului”, ba mai mult un autor de „doctrină a panromânismului”… Dar Eminescu nu scria despre românii de pretutindeni în spiritul unei idei imperialiste, ci într-o înțelegere de profunzime, organică, militând așadar pentru drepturile istorice și inalienabile ale națiunii sale, străin, așadar, de ceea ce alții înțelegeau prin noțiunile de panslavism, pangermanism ori paneuropenism… Căci, conform unei memorabile propoziții, „nația românească are o singură șiră a spinării și un singur creier”. „Suntem români și PUNCTUM”, concluziona omul de concepție (v. mss.2264).

În virtutea ideii  și unității naționale, idee-ax a gândirii eminesciene, Eminescu găsea poporul nostru „dezbinat înăuntru”, măcinat de „hula, vrajba și ura ce ne-o facem noi înșine”, concluzionând: „Răul deci e înăuntru…”, „primejdiile, dacă ne amenință, ne amenință dinăuntru” („Misiunea noastră ca stat”, „Timpul”, 2 nov. 1879). Cauza tuturor acestor rele, scria poetul în „Simptome de bizantinism”(„Timpul”, 1878), este lipsa de cultură: „Cauza proprie a relelor noastre însă e lipsa de cultură adevărată”. Răul venea, așadar, de la acea„generaţiune de amploiaţi și de semidocţi…”, despre care scria poetul în romanul „Geniu pustiu”, denunțând cosmopolitismul vremii sale: „- Oamenii noştri, zic eu, sunt de un cosmopolitism sec, amar, sceptic: au frumosul obicei de-a iubi orice-i străin, de a urî tot ce-i românesc”. Foarte semnificativ este un episod din poemul „Odin și Poetu”l, debordantă fantezie de mitologie hiperboree. Este Walhalla, lumea de gheață a Nordului scandinav, în care alături de poetul eponim al mitologiei nordice stă regele Decebal. Întrebat de acesta ce s-a ales prin istorie de urmașii biruitoarelor legiuni romane, Odin răspunde că românii viteji de altădată au devenit „romunculi”, adică decăzuți, degradați, demni de dispreț (asemănători „homunculilor” imaginari, creați în laboratoare, artificiali, lipsiți de viață…).

De vină pentru această stare de lucruri este „politica necoaptă”, adică însăși clasa politică, foarte dezbinată și care, departe de a urmări interesul general, e preocupată numai de interese personale: „Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înțelegere a instituțiunilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce avem de-a o crește de-acum înainte. Eu las lumea ce merge deja, ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea întâi, dar la cea de-a doua sufletul meu ține cum ține la el însuși”. (Opere, XVII, 1999, p. 336)

O spusese, de fapt, și cu altă ocazie, precum în conferința-studiu„Influenţa austriacă asupra românilor din Principate”(„Convorbiri literare”, l august 1876), afirmând răspicat: „… partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale…”. De aici diatribele eminesciene din unele articole și din versurile Scrisorii a III-a. Panglicarilor, negustorilor de vorbe, frazeologiei patriotarde, demagogilor de profesie, poetulle scoate în față pe adevărații „apostoli ai libertății”, ai căror epigoni, însă, au împânzit scena vieții sociale și politice: „Adevăraţii apostoli ai libertăţii erau, înainte de toate, români pătrunși de conștiința unității noastre naționale…” (Tradiții istorice, „Timpul”, 11 noiembrie 1879).

Eminescu milita pentru o dezvoltare a societății românești pe cale organică, fără implanturi „revoluționare”, fără rupturi în tradiția social-istorică, fără discontinuități, fără revoluții și răscoale (precum N. Iorga, mai târziu). Poetul gândea la o „armonizare” de interese, între „tradiție” și „reformă”, ceea ce nu s-a înțeles de către reprezentanții radicalismului liberal al vremii, cu care Eminescu era în război:

„Stabilind principiul fundamental că orice politică practică nu poate lucra decât cu elementele care-i sunt date, iar nu cele pe care și le închipuiește a le avea și convinși că idei și interese, fie cât de diverse sunt și trebuie să fie armonizabile pentru ca statul să fie cu putință, nici înțelegem, nici avem vreo încredere în mișcări violente ori extralegale și mai puțin încă, în conspirațiuni, deși aceste din urmă s-au bucurat în trecut de o nejustificată glorie, de laurii pe care cu ușurință-i plăsmuiesc gazetele, de aureola pe care cei interesați o creează cu ușurința cu care cei dezinteresați o condamnă… Cine zice progres nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri nu e progres, ci devastare (…) orice moment al creșterii e o conservare a celor câștigate în trecut și o adăugire a elementelor cucerite din nou” (Opere, XI, 1984, p. 18).

Este atât de clar acest mesaj încât e de mirare cum concepția social-politică a poetului a fost greșit înțeleasă sau răstălmăcită, îndeosebi de ideologii liberalismului burghez (Şt. Zeletin, Burghezia română, origina şi rolul ei istoric, 1925; E. Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, I-III): „Golul nostru intelectual, setos de civilizație, a primit fără control, fără cântărire, idei și bune și rele, și potrivite și nepotrivite, ba națiunea întreagă, cu prea puține excepții, nu vedea că niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate, că niciodată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenței […] cu libertatea adevărată, care e facultatea de a dispune de sine însuși prin muncă și prin capitalizarea muncii. Nu o utopie, o mie de utopii populau capetele generației trecute, care își închipuia libertatea fără muncă, cultura fără învățătură, organizația modernă fără o dezvoltare economică analogă […] raționamente străine, răsărite din alte stări de lucruri, înlocuiesc exercițiul propriei judecăți” (Op.cit., p. 18).

Intrarea României în concertul european nu trebuie să se producă la modul mimetic, fără „împământenirea” schimbărilor și reformelor, ci prin protejarea identității proprii și a spiritului național:

„[…] bărbații noștri de stat, preocupați cum au fost până acum de ideea cea mare a emancipării naționale, n-au avut nici timpul, nici liniștea de spirit necesare ca să creeze un sistem de organizare care să izvorască din studiul profund și conștiincios al trebuințelor noastre locale și care să fie potrivit cu puterile intelectuale și cu mijloacele de avuție ale populațiunilor noastre. Și de aceea, până acum, mai mult am copiat legi de organizare străină, căutând a le localiza pre alocurea.
Și două neajunsuri însemnate au izvorât din această organizațiune prea complicată: pe de o parte multe legi nu se pot aplica decât foarte rău, iar de altă parte, această organizațiune este prea costisitoare.
Acum când preocuparea cea mare a românilor s-a terminat, din fericire, prin intrarea României în concertul european, este timpul să ne preocupăm mai serios de cestiunile cele grave ce ridică organizarea noastră din interior” (Opere, XII, 1985, p. 431, s.n.).

Așadar, nu introducerea mimetică a unor „forme fără fond”, ci  „conservarea elementului național și ocrotirea acestuia contra concurenței excesive și a propriei lui neprevederi” (Eminescu, Opere, XII, 1985, p. 431, s.n.).

Iar dezvoltarea națiunii noastre, prioritară, desigur,  și „determinantă”, nu trebuie să înăbușe afirmarea celorlalte naționalități conlocuitoare:„Cestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de dezvoltare a acestei țări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvânt geniul lui, să rămâie și pe viitor norma de dezvoltare a țării și să pătrundă pururea această dezvoltare” (Op. cit., p. 444).

Se cunoaște teoria eminesciană a „păturii superpuse”  – „un fel de sediment de pungași de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale și occidentale, incapabilă de adevăr și patriotism.” – față în față cu „rasa română”.  Aceasta, sedimentată de-a lungul unei vitrege istorii, a ajuns prin diferite stratageme și viclenii să pună mâna pe averile țării și să dețină controlul administrativ, funcționăresc, politic.  Nu e vorba de „elementele asimilate pe deplin de rasa română”, care acționează instinctiv odată cu ea, ci de o „seminție dominantă”, de o clasă străină de popor, care „s-a românizat repede-repede” , de la fanarioți încoace, adusă la putere când de Rusia, când de alianța austro-ungară.

Dacă la 1700 în Țările Române învinge elementul imigrat prin domnia fanariotă, la 1821 se înregistrează reacțiunea elementului autohton mergând biruitoare până la 1866, când învinge din nou „elementul imigrat”, prin aducerea unui prinț străin pe tronul Principatelor Dunărene: „Toată spuma asta de fanarioți novisimi, cari s-au pripășit în țară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluțiune, demagogia României.” De aceea, crede poetul, țara trebuie scoasă din ghearele acestea cosmopolite și alogene, ce se bucură de „sprijin străin”, și redată românilor, totul trebuie dacizat, adică starea de românitate trebuie restabilită:

„Totul trebuie smuls din mâna acestor oameni cu-o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul și lipsiți de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acum-nainte.”([Distinguendum est], „Timpul”, 29 iulie 1881, s.n.).

La populația istorică – scrie Eminescu – des întâlnit mai peste tot, „îndeosebi la Câmpulung, la Târgoviște, la Târgu-Jiului ș.a.m.d.”, s-a adăugat „un element etnic cu totul nou și hibrid care ne-au furnizat generația actuală de guvernanți”, urmași ai „bulgăroilor cu ceafa groasă” și ai „grecoteilor cu nas subțire”, în general o „greco-bulgărime” decrepită declarată română în numele nației, cu o ipocrizie de incriminat (Scrisoarea III). Așadar, asimilarea etnică a acestor „venetici” nu a avut loc, iar „caracadele actuale, chiar să vrea, nu pot să fie români, precum din salcie, oricât ne-am sili, nu putem corci stejar.” („Distinguendum est”).

Distingând acest adevăr istoric pe baza unei teorii sociologice nu neapărat naționaliste, Eminescu observa, de fapt, o stare de lucruri, care va fi exacerbată politic în perioada dintre cele două războaie mondiale, când politica se va scrie cu asasinate politice și cu uneltele dictaturii regale și antonesciene.

Poetul găsește toate programele politice ale vremii sale „pompoase liste de făgăduințe și de vorbe mari […], izvoade de fericire promise și pururea neîmplinite, cu numirea de negustorie de principii, de pretexte invocate pentru a urmări cu totul alte scopuri” (Opere, XI, 1984, p. 17), cerând reducerea „postulantismului”, a politizării excesive a statului, simplificarea administrației, reducerea birocrației, promovarea competenței profesionale, răspundere civică, – totul conform cu tradițiile și cu stadiul dezvoltării noastre sociale de atunci.Pe deasupra, se cere  „un viu sentiment de stat”, „o conștiință întemeiată despre solidaritatea intereselor naționale care sunt și trebuie să fie armonizabile”, „patriotism luminat mai presus de tendințe înguste”.

Căci  „oțară nu se guvernează cu aforisme, ci cu sisteme, iar sistemele nu se improvizează de pe o zi pe alta, ci ar trebui să rezulte din starea reală a țării, din natura poporului, din stadiul lui de dezvoltare” (Opere, XII, 1985, p. 291).

S-a înțeles greșit că poetul ar milita pentru o întoarcere în trecut „la satul pârcălăbesc” (E. Lovinescu), dezavuând orice idee de progres și civilizație. Eminescu însuși dezminte această impresie din care s-a născut ideea de „reacționarism” cu care a fost „gratulat” de fanii liberalismului absolut:

„Să nu se înșele nimeni; nu voim deloc a ne atinge de libertățile câștigate odată, nu voim a ne întoarce îndărăt către privilegiurile sfărâmate de noi cu însăși mâna noastră; nu cerem o reacțiune spre trecut, cerem însă stabilirea echilibrului care nu mai există pentru susținerea intereselor vitale ale țărei. Dacă nu voim atingerea libertăților noastre cetățenești prin reacțiune, nu voim deopotrivă, păralizarea lor prin licența demagogiei. Noi, care am contribuit mai mult poate decât tribunii zilei la sfărâmarea despotismului de sus, declarăm astăzi franc, leal și cu energie că nu voim a consolida tirania de jos”.

Eminescu nu putea a nu recunoaște și anumite „progrese” făcute de-a lungul marii guvernări liberale de 12 ani (1876-1888), ceea ce ne îndreptățește a crede că el vedea dincolo de orice partizanat politic, dincolo de conjuncturi, dincolo de orice interes personal sau de partid:„Este adevărat că guvernul în acești din urmă ani, mai mult decât în oricare altă epocă, a dobândit drepturi mai însemnate, o influență mai mare, prerogative mai considerabile”(Opere, XII, 1985, p. 17).

El însuși, mărturisește, e gata a se declara liberal, dar un liberal care înțelege ideea de progres și civilizație în strânsă legătură cu „trebuințele” naționale, în armonie cu „interesele naționale”: „Şi noi suntem liberali în marginile pe cari le permite armonia intereselor naționale și existența statului român ca individualitate deosebită” (Opere, XI, 1984, p. 52, s.n.).

Dezvoltarea după model occidental a sistemului instituțional nu e negată de vreme ce gazetarul cere „armonizarea” acestora cu realitățile românești”. Altfel, vorba poetului, „vom pierde încă multă vreme pentru a împle formele civilizațiunii pe care le-am împrumutat, dar ele trebuie împlute, nu nimicite” (Opere, X, 1989, p. 167, s.n.).

Pentru a readuce poporul la un mod de viață sănătoasă, pentru a recâștiga încrederea cetățeanului, pentru a consolida ideea de stat și democrația reală, – crede poetul – este nevoie de un „guvern onest” și de o „administrație onestă”, eliminându-se astfel „neîncrederea” generală în idei înșelătoare, în doctrine mincinoase, în oameni versatili și neserioși:„Numai un guvern onest și o administrație onestă sunt în stare a readuce poporul la ideile sale de drept, a-i reda creșterea și maniera de-a vedea pe care i-o dăduse în trecut statornicia datinei sale juridice și simțul său de echitate, nutrit de biserică și de lege” (Opere, XIII, 1985, p. 125).

Criticând atitudinea defensivă a Guvernului român „în cestiunea Dunării”, Eminescu amintește de intenția lui Traian care „voia să stabilească ordinea și să așeze un strat de cultură omenească la gurile Dunării”, imperativ reamintit contemporanilor săi: „Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării, aceasta e singura misiune a statului român și oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmașilor și calcă în picioare roadele muncei străbunilor noștri.”(„Misiunea noastră ca stat”, 2 noiembrie 1879).

Citit în această cheie, actualitatea lui Eminescu nu mai trebuie demonstrată, căci vine de la sine și se pliază firesc pe realități, de atâtea ori mereu nouă și surprinzătoare. Între marii români ai neamului nostru, Eminescu rămâne primus inter pares. Nu sunt acestea deloc cuvinte de complezență ci convingeri mereu provocate atât de contexte geo-politice cât și de realități românești. De aceea chiar cu această „carte de identitate” putem păși în Europa națiunilor demni și cu mândria daco-românității în sânge. Sunt adevăruri care există dincolo de interese și conjuncturi, iar a nu le vedea și înțelege este mai mult decât o suficiență provocatoare. Da, cu Eminescu, care scria de „intrarea României în concertul european”, suntem în Europa și în miezul fierbinte al evenimentelor…

*

De pretutindeni, geniul lui Eminescu (despre care Titu Maiorescu scria încă din 1889, în „Eminescu și poeziile lui”) este și rămâne puternic, expresivitatea creației poetice fiind, sub acest aspect, eponimă. Nu mai puțin dacoromânismul său manifest, dincolo de a friza o xenofobie naționalist-îngustă, rămâne o continuă provocare, atât în ceea ce privește specificitatea mitografiei naționale cât mai ales prin  definirea spiritualității românești în contextul universalității creatoare.

Nicolae Iorga, dedicând un capitol întreg poetului în care vedea „Expresia integrală a sufletului românesc”, a definit destul de exact raporturile poetului cu istoria, în lumina unei profunzimi de sentiment și cuget românesc:

„Eminescu stăpânea cu desăvârșire cunoștința trecutului românesc și era perfect inițiat în istoria universală; nimeni din generația lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înțeles al istoriei…” (Istoria literaturii românești contemporane, 1934).

Dar să nu uităm nici de cuvintele lui G. Călinescu, privind actualitatea gazetarului: ,,…Eminescu e la ordinea zilei” (Eminescu. Studii şi articole,1978, p p.152).

Ori cum îl vede, mai recent, confratele nostru de la Craiova, scriitorul și jurnalistul Tudor Nedelcea, care i-a dedicat mai multe volume, mărturisind într-o „Destăinuire”:

Pentru mine, Eminescu este, înainte de toate, o carte de suflet, de lecuire psihică prin cultură. Constantin Noica vorbea despre o boală rară, care l-a cuprins după parcurgerea integrală a creaţiei «omului deplin al culturii româneşti»: eminescianita. Este o boală care ar trebui să se ia, intelectualii români ar trebui să se îmbolnăvească mai des de «eminescianită», astfel încât gloata denigratorilor să se împuţineze (…) Este de-a dreptul fantastic cum te poţi regăsi («odihni», ar zice C.Noica) în Eminescu la orice vârstă biologică, context istoric sau stare sufletească (…)”.

Zenovie Cârlugea

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.