La moartea unui Român
Frate Nicolae Dabija, ce ne-ai lăsat moștenire?
Adevărul este uneori insuportabil, dar trebuie să-l acceptăm. A murit unul dintre cei mai dragi membri ai Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, academicianul Nicolae Dabija.
Despre anvergura personalității sale vorbesc atât opera, cât și faptele. A publicat peste 30 de cărți și mii, multe mii de articole întru apărarea românismului și a valorilor identitare. A fost printre combatanții luptei pentru trecerea la alfabetul latin și legiferarea limbii române ca limbă de stat, la 31 august 1989. Un moment aproape legendar al luptei sale pentru restituirea identității românești în stânga Prutului a fost ziua de 7 noiembrie 1989, când Uniunea Sovietică celebra ziua marii revoluții socialiste. Atunci, la frontiera de pe Nistru, Nicolae Dabija a fost unul dintre cei care, alături de Grigore Vieru, s-a așezat în fața tancurilor sovietice, care voiau să ajungă la Chișinău, pentru marea defilare. S-au pus în fața tancurilor și au recitat poezii. Și, uluitor, tancurile au făcut stânga împrejur și s-au întors în cazarmă. Dar arma cea mai puternică a lui Nicolae Dabija a fost „Literatura și Arta”, revistă fondată în 1977 și preluată de el în 1988, ducându-i tirajul de 260.000 de exemplare. În 1990 ziarul Le Figaro scria că „publicația «Literatura și Arta» din Republica Moldova este publicația literară cu cel mai mare tiraj din Europa”.
Pentru cine lupta Nicolae Dabija? Pentru noi toți, din stânga și din dreapta Prutului. „La ora actuală – spunea el într-un interviu din luna trecută – Basarabia nu este un litigiu între România și Federația Rusă, ci este o problemă internă a poporului român. Din păcate, politicienii noștri sînt prea departe de rezolvarea acestei probleme. Problema trebuie să o rezolvăm noi, de la om la om. Trebuie să facem să cadă nu doar sârma ghimpată de pe Prut, ci și sîrma ghimpată din capul basarabeanului, căruia timp de 70 de ani i s-a spus că dușmanul cel mai mare este fratele lui de dincolo de Prut, i s-a spus că a avut noroc cu cei de la răsărit, care au venit cu tancurile și ne-au eliberat pe noi, românii basarabeni, de sub jugul românilor din țară. În toate manualele era scris că în 1940 „glorioasa armată sovietică” îi elibera pe moldoveni de sub ocupația românilor […]. Viitorul Republicii Moldova depinde de România. Fără România țara noastră nu are niciun viitor. De aceea noi, intelectualii și oamenii de cultură, pledăm pentru reunificarea țării. Politicienii sînt mai departe, ei sînt foarte precauți, deoarece atît cei de la Chișinău, cît și cei de la București se gîndesc că dacă ne unim cu țara rămîn fără posturi. Eu însă aș spune că trebuie să ne unim de la om la om și să facem abstracție de oamenii politici. După ce ne unim noi, îi anunțăm că ne-am unit. Dar politicienii să facă ce vor, să-și caute alt popor dacă nu le convine”.
Nicolae Dabija a fost fala și mândria Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. El și-a dat măsura luptei, devotamentului și sacrificiului necondiționat față de cauza românească. O parte din aura lui ne-a transmis-o nouă, ca pe un dar ceresc, dar și ca pe o corvoadă grea. Căci, vorba lui Grigore Vieru, „ca să fii român, trebuie să poți”. Putea-vom oare? Nu știm. Dacă ne uităm în jur, ni se face rușine. Dacă ne uităm în sus, ne apucă spaima. Și totuși, suntem Uniunea Ziariștilor Profesioniști din ROMÂNIA, n-avem de ales. Nicolae Dabija ne-a creditat să ducem mai departe lumina în care el a ars, ca o lumânare aprinsă la ambele capete. Ne-a creditat, însă nu necondiționat. Dacă nu ne vom onora misiunea încredințată, degeaba suntem cine zicem că suntem. Lumina morții lui se va prăvăli asupra noastră ca un stigmat sau ca o condamnare. Căci dacă nu „suntem români și punctum”, degeaba ne numim UZPR…
Frate Nicolae Dabija, ce ne-ai lăsat moștenire?
Doru Dinu Glăvan / Miron Manega