Un eveniment care cutremurăÎn mijlocul unei indiferenţe aproape generale şi cu reflexele, câte le mai au politicienii, greu încercate de lupta feroce de a demonstra că nu ei, ci toţi ceilalţi sunt vinovaţi de cumplit de proasta administrare a societăţilor lovite de pandemie, atât liderii, cât şi populaţia pe care se presupune că o conduc, nu mai au timp de jocurile serioase.
Păcat, aş spune, deoarece un eveniment nu numai că se proiectează alături de noi, dar este şi gândit de mult timp ca un moment de maximă strălucire în istoria credinţei musulmane, victorie epocală a luptătorilor care duc Steagul Verde al Profetului şi o revenire la marea tradiţie a lui Mohamed Cuceritorul, învingătorul Bizanţului şi Creştinătăţii, cel care a intrat în Constantinopole şi a ordonat transformarea marii Catedrale Ayia Sofia în moschee.
Păcat, aş spune, deoarece un eveniment nu numai că se proiectează alături de noi, dar este şi gândit de mult timp ca un moment de maximă strălucire în istoria credinţei musulmane, victorie epocală a luptătorilor care duc Steagul Verde al Profetului şi o revenire la marea tradiţie a lui Mohamed Cuceritorul, învingătorul Bizanţului şi Creştinătăţii, cel care a intrat în Constantinopole şi a ordonat transformarea marii Catedrale Ayia Sofia în moschee.
Acesta a fost marele semn simbolic al victoriei împotriva crestinilor şi poate din această cauză, ca nimeni să nu uite nimic, legenda spune că pe un perete alb se păstrează amprenta mâinii însângerate a Sultanului îndreptată spre Mecca.
Mişcare care a schimbat sensul istoriei şi, tocmai din cauza simbolicii enorme, a fost oarecum îndulcită de Kemal Ataturk, fondatorul Turciei Moderne care, în 1935, a decis ca moscheea „să fie oferită umanităţii“ şi să devină muzeu, sperând ca gestul său să deschidă căi reale şi solide, cu lumea în care se spera că se va vorbi despre dialogul între religii şi un tratament egal pentru credinţe în spiritul democraţiei atunci pline de promisiuni şi ambiţii.
Anul acesta însă, pentru prima oară, au apărut semnele că ceva se schimbă şi regulile de secole vor fi întoarse: pentru prima oară în 87 de ani, un imam a recitat o surată în fosta bazilică Sfânta Sofia, marcând astfel un moment încărcat de emoţie deoarece totul avea loc ca parte a programului de cinstire a Cuceririi Constantinopolelui în 1453.
Sa nu uitam ca marea catedrala Sfanta Sofia a fost cea mai mare biserica a crestinatatii timp de peste o mie de ani, pana la transformarea sa in moschee si construirea basilicii Sfantul Petru de la Roma.
Apoi a functionat pentru urmatorii 500 de ani ca moschee, cu peretii de la parter acoperiti cu inscrisuri care sa acopere crucile si marile mozaicuri bizantine de la etaj ascunse dupa perdele si draperii.
Astazi, primul gest care confirma că programul anunţat de Erdogan în alegerile municipale din 2019 avea mari şanse să devină realitate. Tehnic, juridic, exista o problemă aparent insolubilă: istoria consemnase faptul că Ataturk semnase decretul care transforma bazilica moschee în muzeu, iar textul respectiv fusese publicat în Jurnalul Oficial.
Dar, iată, ! A apărut adevăratul act oficial de proprietate care consemnează în mod clar că bazilica este moschee? Sau cel puţin aşa afirmă Mahmut Toptaş, fost Imam al Marii Moschei Sfânta Sofia, publicând pe 11 iunie în Milli Gazete acest document cu adevărat uluitor.
Este un act notarial emis de biroul de înregistrări imobiliare care, din punctul de vedere al oficialităţilor religioase din Turcia, arată că statutul Moscheii a rămas neschimbat, pur şi simplu deoarece decizia din 1934 a Consiliului de Miniştri cu nr. 2/1509 nu ar fi fost niciodată publicată în Jurnalul Oficial. Una dintre probele cele mai temeinice, afirmă autorul articolului, ar fi chiar semnătura lui Kemal Attaturk care ar fi în realitate un fals. Adică data decretului, 24.11.1934 ar fi falsă deoarece, în mod oficial, data la care Musta Kemal a primit numele de Attaturk este 27.11.1934, aşa cum se consemnează în actele oficiale. Poate vi se par detalii fără importanţă, dar ele, pentru toţi credincioşii lumii musulmane, sunt sacre în măsura în care ele sunt legate de istoria celei mai mari victorii a lor asupra lumii creştine şi o fără egal afirmare a ceea ce Mahomed Cuceritorul a proclamat la vremea sa, adică „dreptul sabiei“ prin care-şi justifica stăpânirea viitoare.
În acest caz nu mai vorbim despre o simplă discuţie istorică – care poate fi infinită şi încâlcită ca toate celelalte – ci despre primul mare mesaj coerent prin care Erdogan intenţionează să-şi consolideze moral şi toate argumentele istoriei credinţei – rolul istoric la care visează, adică reunificatorul spaţiului în care credincioşii musulmani trebuie să se unească pentru în virtutea tradiţiei şi a unor visuri de mărire comune. Mi se par interesante şi neliniştitoare, totodată, direcţiile cornului semilunii pe care avansează arhitectura extensiei concepută de Erdogan, exact aceleaşi urmate de predecesorii săi imperial, cu o linie în direcţia Maghrebului şi a doua înspre Europa. Prima se face deja, trecând prin Siria şi stabilizându-se în Libia, cu viitoare mari acorduri de cooperare cu Tunisia şi Algeria, stabilizându-şi şi puntea de securitate, mai întâi peste Mediterana de est, apoi mergând spre centrul a ceea ce a fost Mare Nostrum.
Înspre Europa, precum Mahomed Cuceritorul, vrea să marcheze un gest de recuperare nu neapărat în dimensiune geografică, ci în cea spirituală, cu Hagi Sofia redevenită spaţiu sacru neo-imperial musulman. anulând astfel orice valoare reală de influenţă a Patriarhatului Ecumenic de la Constantinopole. Şi nu este numai atât, căci, de aici se poate pleca mai departe înspre regiunea atât de sensibilă a Balcanilor de Vest unde înţelegerile făcute pentru spargerea Iugoslaviei au deschis poate prea repede şi cu o insuficientă pregătire apariţia unuia sau mai multor state musulmane în Europa, cu urmările neclar încheiate nici până azi.
Dincolo de toate acestea, Erdogan continuă să transmită un mesaj de forţă profitând de dezbinările profunde din zona creştinismului ortodox din care nimeni nu are curajul să iasă la luptă pentru valorile creştine şi ale ortodoxiei noastre şi a spaţiului în care trăim, posibil de a fi afectat mai mult decât s-ar putea crede de influenţe viitoare dintre cele mai surprinzătoare.
Dincolo de toate acestea, Erdogan continuă să transmită un mesaj de forţă profitând de dezbinările profunde din zona creştinismului ortodox din care nimeni nu are curajul să iasă la luptă pentru valorile creştine şi ale ortodoxiei noastre şi a spaţiului în care trăim, posibil de a fi afectat mai mult decât s-ar putea crede de influenţe viitoare dintre cele mai surprinzătoare.
Singura biserică ortodoxă care a transmis un mesaj formal de protest faţă de intenţia lui Erdogan a fost Biserica Ortodoxă Rusă care, prin vocea Mitropolitului Hilarion, a spus că „orice încercare de a schimba statutul de muzeu al Catedralei Sfânta Sofia va duce la schimbarea şi violarea fragilului balans inter-confesional“. Ştie ce spune? Poate, la orizont, dacă acest fragil balans inter-confesional de la Constantiopolele ortodox se va schimba, oare ce le mai rămâne de făcut credincioşilor, spre ce orizont să se îndrepte? Poate, speră cineva, că „fragilul echilibru“ se va putea reface fără probleme la Moscova. De-abia în aceste condiţii s-ar putea adeveri permisiunea istorică a „Celei de-a Treia Rome“, negociind în linişte cu Erdogan.
Sursa: ICR