Examenele naționale, tratare de tabloid

  Sub aspect mediatic, examenele naționale – bacalaureatul și evaluarea națională de la sfârșitul gimnaziului – au beneficiat în acest an de o tratare dominant în manieră de tabloid: spațiu și interes din plin, valorificate pe baza unor aspecte marginale, dacă nu exterioare față de conținutul, obiectul și rostul examenelor. A fost aceeași tratare aplicată unor evenimente importante, de interes larg, practic, din toate domeniile vieții sociale, economice, politice, culturale, religioase, sportive; aceeași tratare de ani buni, reluată la fiecare ediție.

Ca noutate, dacă în alți ani, bacalaureatul și evaluarea națională s-ar fi zis, după cum erau mediatizate, că sunt examene pentru vedete și pentru dezinteresați de învățătură, anul acesta examenele au arătat definite ca o pacoste, considerate că numai bine nu pot să le facă celor care le au de susținut. Lipsa vedetelor dintre candidații din sesiunile acestui an nu a constituit o problemă: au fost căutați pe la examene fii de vedete, de persoane publice, chiar de om retras din spațiul public, al cărui fiu a fost arătat cu degetul ca neprezentat la examen (arătat cu ce drept, mai ales în condițiile sublinierii măsurilor de protejare a identității luate anul acesta?!) Tot în lipsa acum a vedetelor, au fost reactualizate rezultate la examene susținute de unele dintre ele în urmă cu zece-cincisprezece ani, bune de mediatizat fiind găsite până la urmă și rezultate de acum niște ani ale vreunei rude de vedetă.

În faza premergătoare, despre examene s-a vorbit ca despre un pericol în sine față de sănătatea candidaților. Situația a fost sugerată a fi fără scăpare, din moment ce și măsurile de protecție luate de autorități au fost arătate ca provocatoare de suferință. S-au prezentat demonstrații de aburire a ochelarilor după 17 secunde de purtare odată cu masca, au fost convocați miniștri, medici, funcționari de primării ca să dezbată pericolul trecerii candidaților din câteva centre de examen prin tuneluri de felul celor prin care ies fotbaliștii pe teren. S-a vorbit despre „calvarul candidaților la examene”, despre „generația de sacrificiu”. Generația a și fost botezată cu numele pandemiei, o atârnare categorială jignitoare de un nume generic ad-hoc, printr-un procedeu identic celui prin care oameni născuți cu niște zeci de ani urmă în epoca aplicării unui decret privind natalitatea au ajuns să ducă cu ei un adjectiv despre care azi nici nu se mai știe că la origine însemna ceva dezonorant. E ușor de intuit ce efect are asupra unor candidați să li se repete întruna la ce se expun mergând la examen și cât de răi sunt cei care-i pun să dea examen în asemenea condiții.

Prezentarea examenelor naționale ca pericol pentru sănătate a luat locul prezentării perioadei de stare de urgență ca interzicere a dreptului la educație. O formă de interzicere a dreptului la educație a fost socotită, de exemplu, inițiativa unei învățătoare de a organiza săptămâna „Școala altfel” online, cerându-le tuturor copiilor clasei să facă în același timp clătite acasă.

Legat de conținutul examenelor, la momentul desfășurării, au fost mediatizate subiectele și baremurile de punctaj și lista de informații tehnice privitoare la graficul desfășurării în continuare, la depunerea contestațiilor, anunțarea rezultatelor finale etc., toate cunoscute candidaților, accesibile din elementarele informări transmise de autorități și lipsite de interes în detaliu pentru publicul larg. În rest, atenția mediatică a fost captată de aspecte cum ar fi schimbarea de la o probă la alta a mașinii cu care a venit un candidat, gelul de pe părul altui candidat, fondul de ten al unei candidate, uimirea unor profesori în fața dispozitivelor de copiat găsite asupra unor candidați, distribuirea altor subiecte decât a celor necesare într-o sală dintr-un centru oarecare de examen.

După examene, analizele specializate, comentariile celor care se pricep, învățămintele etc. au fost rarisime. Trecere au avut, fiind rostogolite și preluate mediatic și chiar însușite la nivelul autorităților educației, păreri de vlog și de blog despre cum inspectorul își întoarce privirea de la profesorii corectori care cică potrivesc notele din condei sau despre senzații banale de felul că școala nu te pregătește pentru viață.

Tot în urma probelor de examen, și anul acesta s-au bucurat de atenție, cu încredințarea că fac rating și like-uri, „perlele” reproduse din lucrări scrise. An de an se întâmplă asta, fără tresărire (nici vorbă de reacție) că așa ceva înseamnă discriminarea unor candidați: a râde de ei pe baza a ceva din ceea ce au făcut ei la examen. Pe deasupra, scoaterea din zona destinată corectării a unor lucrări sau părți de lucrări este interzisă prin metodologie, or „perlele” în discuție sunt chiar părți de lucrări (foto)copiate.

Referitor la examene și nu numai, din perioada premergătoare și în perspectivă, este de observat reflectarea bombastică, prin absolutizarea detaliului, a unor biete ajustări legislative și schițe normative. O hotărâre de guvern pentru mutarea unor bani dintr-un capitol bugetar în altul (o operație contabilă) ca să poată fi achiziționate niște dispozitive electronice pentru școli care la rândul lor să le dea temporar în folosință unor elevi la cerere ca să-și facă treaba cu ele și să le dea înapoi a fost expusă în termeni de felul „guvernul asigură tablete elevilor”, „câte 600 de lei pentru fiecare elev”, „600 de lei de la stat pentru facilitarea cursurilor online”, fără ca 600 de lei să însemne o sumă comunicată, ci numai rezultatul unei speculații mediatice: împărțirea sumei aprobate de guvern la numărul bănuit al elevilor care nu au acces la școala online, număr aproximat la un moment dat, răspândit și purtat în zbor. La fel, a făcut senzație „obligarea” profesorilor prin fișa postului să țină lecții online. De fapt, a fost vorba despre o completare a criteriilor de evaluare a profesorilor în vederea calificativului anual cu un criteriu referitor la folosirea mijloacelor IT, completare care, birocratic, a fost operată în Legea educației naționale. Tot așa, a apărut informația că „Iohannis a promulgat legea care dă acces la educația online”. Informația s-a împrăștiat cu-nsuflețire, fără vreo crispare că pe undeva e o nepotrivire, din moment ce anul școlar s-a dus, examenele naționale sunt ca și terminate, ne găsim în iulie, iar din martie, numai online s-a făcut educație, fără a mai pune la socoteală că independent și cu mult înaintea crizei actuale, destui profesori comunicau online cu elevi și cu studenți, transmiteau lecții, bibliografii, suport de curs, primind referate, capitole de lucrări etc. În realitate, „legea care dă acces la educația online” (în anul 2020 să mai trebuiască să se dea voie, asta însemnând „dă acces”, la folosirea online-ului?!), e o lege prin care Legea educației naționale e completată cu prevederea ca Ministerul Educației și Cercetării să asigure fiecărui cadru didactic și elev un dispozitiv cu acces la internet pentru elearning. Culmea a fost atinsă de difuzarea, înghițirea și zarva unei „informații bombă” cică valabile în viitorul an școlar, în realitate, o schiță, și aceea abandonată de o lună și jumătate față de momentul mediatizării: prin iunie, cine știe pe unde a fost publicată o listă de recomandări de la începutul lui mai în perspectiva ridicării stării de urgență și revenirii la școală, când nu se știa când și cum vor fi reluate cursurile și organizate examenele. La momentul publicării, ceva-ceva se aplicase și se și depășise, iar cele mai multe prevederi se vedea de departe că deja nu mai sunt valabile. Fiind însă spectaculoase (ore de câte 30 de minute începute decalat la 15-20 de minute, toți copiii și adulții din școală la spălat pe mâini din două în două ore, baschetul devenit sport individual, fiecare cu mingea lui, experiențele de laborator, interzise etc.), nu a contat că recomandările erau datate „mai 2020” și se numeau „(…) care trebuie aplicate pentru reluarea activităților (…)”, deci de la 15 mai, de la ridicarea stării de urgență, ci au fost mediatizate drept „așa va arăta școala din toamnă”. Astfel s-au pornit dezbateri, comentarii, politicianisme înfocate. Că erau fără obiect nu a mai contat.

FLORIN ANTONESCU / UZPR