default-logo

Aritina

Era cea mai mare dintre surorile mai mici ale mamei. Așa că, atunci când mi s-a năzărit să văd lumina zilei, fără să bag de seamă că e miezul nopții – noroc cu faptul că era noaptea de Înviere -, Aritina a fost prima după mama care m-a luat în brațe, devenind, în felul acesta, cea de-a doua mamă a mea. 

Apoi mi-au devenit mame și celelalte două. Prin urmare, am avut, în primii ani de viață, patru mame de toate, cea care m-a născut și surorile ei, Aritina, Vica și Petra. Dar principale au fost două, mama și Aritina.

 Înainte de a mă înfășa în scutece, mă înfășau în mângâierile lor. Îndeosebi Aritina, care mă ținea aproape tot timpul în brațe. Pot spune c-am învățat în brațele ei să vorbesc. Și tot acolo să merg, călcând direct pe bătăile inimii sale. Cu bătăile inimii mele, la început. Apoi chiar cu pasul. Poate că din pricina asta n-am umblat niciodată prin lume cu inima șchiopătând, deși m-am împiedicat în iubiri fără număr.

În brațele Aritinei am făcut și prima poză. Aveam un an. Mersesem să văd bâlciul din Alexandria, ce se ținea, cum se ține și acum, de Rusalii. Fără poza aceea n-aș fi avut nici o dovadă că existam pe atunci. Pentru următoarea, a trebuit să aștept până la zece ani. O vârstă la care mă puteam descurca fără poze, întrucât învățasem să mă pozez singur, folosindu-mă de propriile-mi gânduri.

În orice caz, în anul când mama și Aritina m-au dus să mă dea în comedie, nesăbuință din cauza căreia mama avea să tragă ani de zile cu mine, fiindcă am vrut mai apoi să mă ducă mereu, atunci, la bâlci, mi-a sărit în ajutor bucata aia de carton numită poză. Și-a făcut-o gândindu-se să-mi păstreze chipul în memoria ei.

Nici nu știu cum să-i mulțumesc! E prima mea întâlnire cu mine! 

Poza aceea e singurul loc din lume în care am rămas până în clipa de față copil. Iar Aritina, pe care aveam s-o văd, după un șir lung de ani, îmbătrânind și, într-o zi, chiar murind, o fată de 20 de ani, încă nemăritată, ținându-mă pe mine în brațe, cu gândul la copiii ei de mai târziu. Convins că ea nu poate să aibă decât vârsta aceasta, i-am spus mereu pe nume, Aritina. Doar că, în ultimii ani, nu știu ce mi-o fi venit, am început să-i zic în loc de Aritina mătușă. Poate că asta i-a grăbit și îmbătrânirea, și moartea.

Nici măcar n-am apucat s-o rog să mă ierte. Fiindcă mă simt vinovat pentru toate acestea. 

Stau cu poza noastră în față și-mi pare că-l aud pe copilul din brațe spunându-i: Știi ce? Nu te grăbi să mă dai jos, Aritino. Rămâi aici în poză cu mine. Fii cea de-a doua mamă a mea. Pentru tot restul vieții! Mereu!

Ștefan Mitroi

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*