default-logo

Pași prin Timișoara

Când privești cu ochii imaginației, poți să vezi frumusețile trecutului, clădiri minunate făcute să dăinuie peste secole și să îți încânte sufletul. Unui scriitor nu-i lipsește imaginația, de aceea nu mi-a fost deloc greu să văd frumusețea orașului Timișoara, mai exact, a zonei centrale. Deși este desemnat Capitală Europeană a Culturii în anul 2023, edilii orașului au rămas cam în urmă cu eforturile și, probabil, și cu interesul, în așa fel încât minunatele clădiri din imaginația mea să prindă forma realității. Sfârșit de august. Puțin probabil ca în lunile rămase până la sfârșitul anului să fie renovate, scoase, unele, chiar din starea de ruină, pentru a întâmpina turiștii în 2023, iar cu siguranță aceștia nu vor fi deloc încântați. De altfel, pe parcursul șederii mele în orașul de pe Bega, am întâlnit locuitori nemulțumiți, confirmându-mi temerile. Vizibil afectați, mi-au spus că existaseră deja turiști străini care, în contextul statutului de capitală europeană de anul viitor, au întrebat: „Chiar nu vă e rușine?” Locuitorii orașului nu au nicio vină, dar, din păcate, ei trebuie să suporte întrebările.

Comparativ cu ianuarie 2018, când am vizitat câteva străzi din centrul orașului, am găsit puține clădiri refăcute, mai grav este că nici acum nu am constatat să se află toate în stadiul de renovare. Și totuși, orașul bănățean are farmecul lui și o frumusețe aparte, am avut momente când am uitat unde mă aflam. Revizitarea lui după patru ani s-a datorat unei duble lansări de carte la Librăria Esotera, două volume ale Mihaelei Roșu Bînă, profesor la Lugoj, editate de mine, un eveniment așteptat din 2020 și primit acum cu multă încântare și bucurie.

Am ajuns într-o zi de marți, dar nu 13, deși multe s-au întâmplat în acea zi, surprize nu tocmai plăcute în ceea ce privește impactul cu hotelul unde îmi făcusem rezervarea. În ciuda poziției excelente, în centru, lângă Operă, nu se ridică la înălțimea pretențiilor, a celor patru stele. Personalul de la Recepție, anost, m-a lipsit de ospitalitatea cu care am fost obișnuită în hotelurile din Sinaia și Brașov, unde mi-am petrecut mai mult timp în ultimii ani. Ce să mai spun despre lipsa luminii în cameră! Și dușul nefuncțional. Cireașa de pe tort a fost însă gălăgia din timpul nopții, provenită din camera de deasupra. Tropăituri, voci, muzică. Sesizarea mea către Recepție s-a dovedit a fi, în cele din urmă, încununată de succes, datorită în primul rând insistenței cu care am solicitat altă cameră. Este adevărat că am primit una mult mai frumoasă, chiar cu balconaș, cu vedere spre Piața Victoriei. Dar în nici un caz nu se justifică faptul că nu a fost chemată poliția, să facă ordine, dacă recepționerul era depășit de situație. La ora 5 dimineața, mi-am aruncat cum am nimerit lucrurile în geanta de voiaj, cu ochii înroșiți de nesomn și plină de nervi și am coborât la recepție, pentru a prelua noua cameră. După-amiază urma să particip la lansare și ar fi trebuit să fiu în cea mai bună formă. Somnul nu s-a mai lipit de mine, atât mi-ar fi fost de necesar!

Dar să revin la ziua de marți. După cazarea cu peripeții, am mers pe strada Alba Iulia, umbrită de o perdea de umbreluțe colorate și am ajuns în Piața Libertății, numită Piața Prințului Eugen de Savoya, la ridicarea ei, spre mijlocul secolului al XVIII-lea. Cea mai veche clădire din această zonă este considerată Comenduirea Garnizoanei Timișoara. Dar aici mai sunt încă Comandamentul Militar și Cazinoul Militar, în prezent, sediul Cercului Militar din Timișoara. În mijlocul pieței se află statuia barocă a Sfintei Fecioare Maria și a Sfântului Nepomuk, monument realizat la Viena. Clădirile, superbe odinioară, acum arătau dezolant, în stadiul lor de renovare (oare cât va mai dura?, mă întreb acum, așa cum m-am întrebat și în urmă cu patru ani). Doar un restaurant cu terasă mai înveselea atmosfera.

Drumul m-a condus în Piața Unirii, care arăta pitoresc, cu clădirile ei fabuloase, colorate. Clădirile în stil baroc sunt reprezentative pentru arhitectura timișoreană din secolul al XVIII-lea: Domul romano-catolic a fost ridicat după izgonirea turcilor, la iniţiativa împăratului Carol al IV-lea de Habsburg (icoana altarului principal, „Sfântul Gheorghe”, este realizată de către directorul Academiei de Arte Frumoase din Viena), Catedrala episcopală ortodoxă sârbă, Palatul Baroc (sediu al Administrației Țării Banatului în secolul al al XVIII-lea), clădirile tipice acelui secol pe partea de nord a pieței.

În partea centrală a pieței, în concordanță stilistică, se află monumentul Sf. Treimi, sculptat la Viena în stil baroc și apoi transportată pe Dunăre, Tisa și canalul navigabil Bega.

Toate clădirile sunt splendide, nu știi la care să te uiți mai întâi, printre ele se numără și Palatul Băncii de Scont sau Palatul Miksa (Max) Steiner, amplasat în colțul sud-vestic al Pieței Unirii, deosebit de atractiv.

Am privit terasele relaxante, cu puțină lume, m-am bucurat de atmosfera tihnită și de soare, apoi am mers spre Bastionul Theresia.

De pe site-ul foarte reușit https://spotlight-timisoara.eu/ am aflat că acesta, cunoscut şi sub numele de „Bastionul Cetăţii”, constituie cea mai mare parte care s-a păstrat din fosta cetate bastionară a Timişoarei. Spre deosebire de celelalte opt bastioane, era închis din toate părţile, având și rolul de apărare a Porţii Transilvaniei. Terminat în anul 1734, a fost inclus în primul inel de fortificare şi a primit numele de Bastionul Theresia, în cinstea reginei Maria Theresia. Din 1971 până la începerea ultimei renovări, Bastionul Theresia a găzduit mai multe instituții culturale, iar după ultima restaurare, finalizată în anul 2010, a devenit sediul temporar al Muzeului Banatului din Timişoara şi al altor instituţii culturale de importanţă zonală. Am vrut să vizitez Muzeul Banatului, dar nu l-am identificat. Plimbându-mă de colo colo am observat un afiș lipit pe o ușă cu anunțul unui vernisaj. Și mai mulți oameni. „Interferențe stilistice” – pictură – 29 august – 09 septembrie 2022. Michaela Leahu și Tiberiu Cercel, vernisaj și prezentare de carte, marți, 30 august 2022. Era spre final, dar am intrat, lăsând pentru altă zi vizitarea muzeului.

Apoi, m-am întors spre Piața Libertății, am mers pe strada Lucian Blaga, unde se află și Librăria Esotera și am ajuns în Piața Victoriei. Hotel, seară plăcută, noapte zbuciumată.

Miercuri, înainte de lansare, m-am întâlnit cu Mihaela, la ora 12. Am vizitat alte locuri. Alte străzi cu construcții vechi și frumoase, Parcul Rozelor și Parcul Copiilor, o zonă cu multă verdeață, unde se află înșiruite instituții de învățământ superior. Mergând pe Bulevardul Vasile Pârvan, am văzut – Universitatea de Vest, Arhitectura, Politehnica, pe o parte, iar pe cealaltă, restaurante cu largi terase. Am intrat și noi la „Vineri 15”, unde nu erau decât tineri, să ne simțim din nou studente. Din când în când, priveam cu încântare spre malul Begăi, care îmi plăcuse și când trecusem peste podurile Michelangelo și Mihai Viteazu. Am aflat că vaporașele funcționează ca mijloc de transport în comun și ajung până în Serbia.

După ce m-am despărțit de Mihaela, deși obosisem sub razele soarelui arzător, nu m-am putut opri să nu mai fac o scurtă plimbare, înainte de evenimentul de la ora 18,30, profitând de poziția centrală a hotelului unde mă cazasem. Pornind din capătul dinspre Operă a Pieței Victoria, o arteră largă de promenadă, pe mijloc cu oaze de verdeață și băncuțe, părțile laterale fiind mărginite de clădiri fabuloase (dacă ar fi în totalitate renovate!) în stilului anilor 1900, având la parter magazine, cafenele, restaurante, terase.

Catedrala Mitropolitană Ortodoxă, cu hramul Sfinții Trei Ierarhi, o bijuterie arhitecturală, impresionează prin poziția sa, prin dimensiuni, prin valoare artistică. Începută în anul 1936, realizată în stil neoromânesc, cu elemente de factură bizantină şi eclectice în interior, este considerată unul dintre cele mai reprezentative lăcașe de cult din țară. În data de 6 octombrie 1946, catedrala a fost sfințită, la procesiune participând, printre alții, patriarhul Nicodim Munteanu și regele Mihai I. Liniștea și încântarea care mi-au cuprins sufletul la vederea exteriorului și, mai ales, a interiorului catedralei le-am păstrat mult timp și datorită relaxantelor parcuri din apropiere, unul, în spatele construcției, care ajungea pe malul Begăi, și altul, în lateral, după ce am traversat Bulevardul 16 decembrie 1989. Parcul Central „Anton Scudier”, unul dintre cele mai vechi parcuri din Timișoara, înființat la sfârșitul secolului al XIX-lea. Este amenajat cu fântâni, bănci, mese de șah, multe monumente ale unor personalități și Monumentul Ostașului Român, ridicat în locul unde fusese inițial statuia generalului Scudier, în mărime naturală, comandantul cetății Timișoara, cel care a avut inițiativa construirii parcului. Aleea Personalităților este un muzeu în aer liber, unde sunt expuse 24 de busturi de bronz, precum: Carol Robert de Anjou, care și-a stabilit capitala la Timișoara, Eugeniu de Savoia, Iancu de Hunedoara, comandanți, primari, medici, scriitori, muzicieni, ingineri, artiști plastici.

Seara, ora 18,30, lansare de carte, public cald, prietenos, muzică deosebită, care a picurat în sufletele celor prezenți destindere și armonie. Savurarea unui martini pe terasa hotelului, alături de Mihaela, a încheiat ziua.

Joi, temperatura a scăzut drastic comparativ cu zilele anterioare, ploaia, chiar torențială la un moment dat, a înlocuit razele arzătoarele ale soarelui. M-am plimbat pe o mulțime de străduțe, chiar de mai multe ori, cu privirile pe clădiri și cu mâna pe telefonul mobil pentru a face poze. Sentimente contradictorii: bucurie să văd atâtea clădiri vechi, frumos ornamentate, într-o atmosferă tihnită, mai rar întâlnită în marile orașe și tristețea observării unora grav avariate.

După ce am scăpat de ploaia torențială și rece, intrând în Restaurantul Stradivarius din Piața Unirii, unde abia așteptam să mănânc din nou (după 4 ani!) o porție de clătite bănățene, am pătruns în Palatul Baroc din apropiere, care adăpostește Muzeul Național de Artă Timișoara.

La parter era o expoziție temporară, în perioada 27 august – 10 octombrie 2022, cu lucrări ale pictorului bănățean Oskar Szuhanek (1887-1972). Foarte impresionată de acestea, mă întrebam: Oare, câți artiști deosebiți de talentați avem și nu îi cunoaștem? Și dacă nu ar fi familiile, care să se ocupe de aducerea în atenția publicului, după trecerea acestora în eternitate, nu am ști nici acum. Dacă există familii și dacă doresc să facă asta! Câți nu sunt uitați! Meditam la zădărnicia tuturor lucrurilor în timp ce urcam la etaj. Am intrat în prima sală cu expoziția permanentă Corneliu Baba. Atrasă de un panou mare, bine poziționat, am citit rândurile, copleșită de adevărul lor. M-am lăsat să cad pe o banchetă, așezată exact unde trebuia pentru cazul unui asemenea impact. „Cu mulți ani în urmă nu mi-aș fi putut imagina starea de spirit în care voi încheia drumul meu de artist prin istoria secolului. Între timp o lume s-a prăbușit și alta se chinuie să se refacă. Am ieșit dintr-un coșmar sperând într-un miracol și am intrat într-un haos în care ne-am rătăcit unii pe alții. Retragerea totală în lumea singurătății mele mi-a oferit, așa cum am mai spus-o, șansa unei transparențe care mă face să văd prin oameni și obiecte altă lume decât cea ascunsă în febra orgoliilor și a sărmanelor ambiții de a învinge și a cuceri… Examenul conștiințelor e poate cel mai cumplit impas al zilelor noastre. Am impresia că nu-l mai poate trece nimeni. Moralitatea îți poate fi ușor contestată cu probe și martori iar profesionalismul pus la îndoială, dacă e nevoie, de noii controlori de calitate sau de profit care îți decid soarta ta de creator. Uneori am senzația stranie a reîntoarcerii în timp și a perpetuei inutilități. La nouăzeci de ani nu te mai întrebi unde îți este locul. Lângă cei tineri, pe care îi auzi venind, nu ai ce căuta. În marșul forțat al generațiilor de mijloc nu te poți găsi. Lângă cei bătrâni locul e pustiu, unde au fost ei nu mai e nimeni. Mi-a rămas doar… «piatra albă pe care s-adorm înconjurat de vise…»” Corneliu Baba, 1995. Nu m-am putut abține să nu redau aceste cuvinte. Cât adevăr! Atunci și acum. Mereu. Tulburător.

Doamna din sală s-a apropiat de mine și am intrat în vorbă pe tema efemerității, despre Corneliu Baba și preocupările familiei de a-i expune operele în diferite expoziții temporare, despre unii tineri care nici nu au auzit de ilustrul nostru pictor. M-am bucurat să aflu că muzeul are de obicei destul de mulți vizitatori. Probabil că este un avantaj și programul de vizitare, de la ora 13.00 la 21.00 – în perioada 1 mai – 30 septembrie. În Galeria Artă românească am întâlnit un domn, de asemenea, foarte amabil, tot din cadrul muzeului, cu care am vorbit despre colecții și evenimentele din Timișoara, în timp ce priveam tablourile expuse, lucrări ale lui Constantin Lecca, Theodor Aman, Constantin Stahi, Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Sava Henția, Theodor Pallady, Camil Ressu, Francisc Șirato, Lucia Demetriade Bălăcescu, Nicolae Tonitza, Ion Andreescu și alții, desigur. Am aflat că publică în ziarul Timișoara și i-am propus să colaboreze cu Revista Astralis, cu articole privind evenimentele culturale din Banat. Vom vedea! Am vizitat Colecția de pictură religioasă și cea a lucrărilor pictorilor bănățeni. Sălile cu Artă europeană erau închise, nu știu din ce motive, dar nu am întrebat, rămân pentru altă dată. Plăcut impresionată de muzeu, dar și de discuțiile cu cele două persoane, m-am îndreptat spre Bastionul Theresia să caut Muzeul Banatului. Sediul este, de fapt, în, Castelul Huniade, o clădire grandioasă, din centrul orașului, închisă de mai mulți ani și practic părăsită, iar colecțiile muzeului au fost mutate provizoriu în mansarda Bastionului, un provizorat care durează de mai bine de zece ani.

Declarat monument istoric, Castelul a fost construit între anii 1308-1315 de Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, care și-a stabilit pentru câțiva ani reședința la Timișoara. A fost reconstruit după cutremurul din 1443 de Ioan de Hunedoara, comite de Timișoara, trecând apoi prin diferite etape, dar: „Castelul Huniade a constituit nucleul în jurul căruia s-a format oraş-cetate Timișoara în toate etapele evolutive: în perioada maghiară și otomană, în Evul Mediu și Renaștere, în perioada habsburgică și austro-ungară și în epoca modernă a istoriei orașului”, scrie pe site-ul https://spotlight-timisoara.eu/.

Din anul 1947, în Castelul Huniade funcționează Muzeul Național al Banatului. În ultima vreme, doar pe hârtie, cum se spune, deoarece edificiul se află în curs de restaurare… de prea mulți ani!

Și uite așa, din această fabuloasă clădire, colecția muzeului, cu siguranță, o mică parte, s-a mutat într-o mansardă, deschisă vizitatorilor români și străini. Sperăm ca anul viitor să fie numeroși, curioși să vadă o capitală culturală europeană și un muzeu al unei zone încărcate de istorie a țării… la mansardă.

Spațiul mic, închiriat, al muzeului, este o mare dezamăgire. Cel puțin pentru mine, obișnuită să vizitez muzeele, din țară și de peste granițele noastre. Într-o sală era organizată o expoziție – „150 de ani de la întemeierea Muzeului Național al Banatului”, între 16 iulie și 31 august 2022. Un domn foarte simpatic mi-a solicitat o taxă – 8 lei. Și 31 lei pentru fotografiere. „Nici presa nu are acces liber să viziteze și să fotografieze?” am întrebat eu, peste măsură de mirată. „Nu, așa sunt regulile”, mi-a explicat, parcă scuzându-se, deși nu avea nicio vină. Am aruncat o privire prin sală. Totul părea o improvizație. Panourile mari și numeroase ofereau detalii privind trecutul muzeului în diferite perioade. Desigur, am plătit 8 lei, nu era vorba de sumă, ci despre modul în care suntem tratați. Am trecut repede, baleind cu privirea panourile, oprindu-mă la puținele exponate. Cum să rețină un vizitator multitudinea de informații de pe panouri, câtă răbdarea să aibă să citească tot, ca apoi să uite. Firesc era să fie lăsat să fotografieze, ca apoi să citească, chiar să recitească de câte ori voia și avea ocazia de pe telefonul mobil. Putea să memoreze cât mai mult posibil. Nu e vorba doar de a face fotografii, ci și de a învăța ceva. Mă întrebam dacă se dorea sau nu promovarea acelui muzeu cu nume prețios, Național al Banatului. Probabil că fotografiile făcute de vizitatori și expuse apoi pe Facebook, de altfel, cu bună intenție, ar putea mai degrabă să deranjeze, aspectul muzeului fiind cu mult inferior celui la care te aștepți atunci când intri într-o instituție numită Muzeul Național al Banatului. Să zicem că nici suma de 31 de lei nu este mare pentru fotografiere, dar în fond ce fotografiezi?, panouri cu informații, pe care le poți găsi și pe internet, dacă vrei neapărat. Și asta nu este tot, deși este un singur muzeu, nu două, dacă voiai să vizitezi cealaltă sală trebuia să plătești 16 lei pentru expoziția „Patrimoniul sub reflectoare Timișoara – Cartierul Cetate. O lume în oglindă”, în perioada 5 iulie – 31 august 2022. Așadar, erau două expoziții temporare, atât. Tot panouri, fiecare cu detalii despre o clădire reprezentativă, pe care le poți găsi pe site-ul https://spotlight-timisoara.eu/, fără să plătești. Dezamăgită, am plecat.

Nu sunt prea multe muzee în Timișoara. Ar mai fi fost Muzeul Satului, dar nu aveam timp, și apoi vremea devenise nefavorabilă. Cine stă mai mult sau locuiește aici se poate bucura de vernisaje, lansări de carte, spectacole de operă, teatru, muzică clasică în diferite locuri – sălile de la Bastion, Galeria Helios, Opera Națională Română, Teatrul Național „Mihai Eminescu”, Filarmonica Banatul și probabil mai sunt și altele.

Seara, am intrat la restaurantul Lloyd, în Palatul Lloyd, din Piața Victoriei, în apropierea hotelului, unde se află și sediul rectoratului Universității Politehnica. Nu numai pentru că îmi era foame, dar eram curioasă să văd cum arăta restaurantul cu o vechime de o sută de ani, în acea clădire superbă, realizată în perioada 1910-1912. La parterul clădirii a existat o cafenea cunoscută sub numele Cafe-Wien, schimbat în Lloyd în iunie 1926 şi un restaurant, Lloyd, care funcționează și astăzi, atunci, loc de întâlnire a elitelor și a boemei timișorene. Zilnic, la Lloyd, publicul putea să asculte şlagăre şi piese de dans, genul caffé-concert, canţonete, arii din operete, romanţele, cântecele populare.

Stând la masă și privind candelabrele, vitraliile și oamenii, visam, treceam prin timp ajungând în perioada interbelică, atunci când o reclamă suna așa „Grand cafe Lloyd oferă un loc de conversaţie publicului inteligent. Este aprovizionat cu băuturi de import şi oferă îngheţată şi un bufet de primă forţă dar şi o privelişte pompoasă” (preluat de pe adevărul.ro). Vedeam persoane elegante, atente la vestimentație și maniere, chelneri dichisiți, amabili, totul în armonie cu interiorul restaurantului. Acum acea armonie lipsește. Muzica, la fel. Trecutul e trecut, noi trăim aici, în prezent. Dar oare nu putem să păstrăm măcar ceva din ce a fost bun odată? Nu puteam să învățăm? Se pare că unii nu o pot face. E bine, e rău?

Vineri, ploaie, temperatura sub 20 de grade. Piața Unirii. La Restaurantul Stradivarius. Clătite bănățene, pe săturate, până la următoarea vizită, care nu știu când va mai fi și dacă va mai fi.

Printr-o conjunctură, ajungând pe Aeroportul „Traian Vuia” ceva mai devreme decât ar fi fost necesar, așteptam cuminte afișarea numărului ghișeului pentru check-in, cursa de 19.45. Deja mă plictisisem când am aflat că avionul nu va veni la ora programată. Nu va pleca de pe Otopeni în timp util. Au fost anunțate trei ore întârziere! Fain! Bucurie mare! Ce să fac atâtea ore?

Am deschis carnețelul nelipsit din poșetă și am scris acest articol. În orice rău există și un bine, nu-i așa? Oricum, trei ore s-au transformat în patru, am decolat la ora 23,45 și am ajuns ruptă de oboseală la București. Ploaie puternică. Taxiuri puține, șoferii îmi cereau până acasă cât m-a costat un bilet de avion la Timișoara. În cele din urmă, am reușit să ajung la ora 2, fără să plătesc un preț exorbitant pentru transport. Plătisem eu destul, cu timp din viața mea, petrecut în aeroport.

                                 Camelia Pantazi Tudor / UZPR

 Filiala Presei Culturale

Despre autor

Articole asemănătoare

  1. Ada Nemescu Reply

    Te-am însoţit în această dimineaţă, (cu răbdare şi gust amar) în călătoria pe străzile şi istoria Timişoarei. Am lăsat dinadins să citesc la cafea(neîndulcită, dar nu aşa amară ca povestea ta…), în tihnă, la birou.
    Ar fi fost minunat să nu fie descrisă atâta dezamăgire…Totuşi, mulţumiri pentru această călătorie, generoasă prietenă.
    aDa

  2. Dedin Vale Reply

    EXCELENT

Lasă un răspuns

*