default-logo

Buni zori în împărăția cerurilor, Lucian Avramescu!

Astăzi, din nou, Doamna ce neagră a lovit cu coasa ei și ni l-a răpit pe Omul, Poetul și Gazetarul de excepție Lucian Avramescu. Sau poate că este mai bine să scriu că Lucian s-a retras, senin și  liniștit așa cum i-a fost felul, din această lume tot mai pângărită și mai amenințată nu doar de Covid 19 sau de alte variante ale sale, cât de o altă pandemie mai nenorocită, pandemia urii, a egoismului, a învrăjbirii și fugii după căpătuială. Scriu cu lacrimi în ochi numele lui și mă copleșesc imagini din străfunduri de memorie și de suflet în care mă regăsesc alături de Lucian Avramescu. Clipe de viață pe care nu pot să le despart de o anumită perioadă din viața mea, o perioadă pe care mi-o asum cu toate ale sale, bune și mai puțin bune, așa cum au fost ele. Au fot ei, acești ani, cei în care am robotit împreună în redacția cotidianului „Scânteia tineretului”, ani în care, profitând de anumite circumstanțe asupra cărora nu are rost să mă refer acum, încercam să ținem trează tinerilor noștri cititori dragostea de cultură, setea de cunoaștere și încrederea în demnitatea și în valoarea cuvântului scris, rostit și tipărit. Sub aceste nobile însemne a încercat și a reușit Lucian Avramescu să facă din „Serbările Scânteii tineretului”, al căror mentor și spirit viu a fost, aducând în fața publicului mari, reprezentative valori ale artei și culturii noastre. După cum pana sa măiestrită a caligrafiat versuri de rară frumusețe, dintre care, cu siguranță, unele vor trece din generație în generație și vor rămâne ca simbol al iubirii care mișcă sori și stele, cum sună cuvintele lui Dante. Și sunt convins că fie și după mulți ani de acum înainte vor mai răsări pe aceste meleaguri frumoși nebuni și nelecuiți visători care se vor privi în ochi și vor murmura refrenul căruia i-au dat înțeles și durată Ion Caramitru și Loredana Groza: „Bună seara iubito!/ Te-aștept ca din cer/ Să-mi aduci continente/ De palid mister”.

 Neschimbat, întru sinceritate și dăruire, l-am regăsit pe Lucian Avramescu și după marea schimbare din decembrie 1989. Spun neschimbat și prin asta înțeleg că nu și-a pus masca aceea de răzvrătit în fundul ogrăzii ca să nu îl vadă și să nu îl audă nimeni de care niște anumiți unii au făcut și încă mai fac o nevolnică paradă. Deși, dacă este să spunem lucrurilor pe nume, Lucian Avramescu ar fi avut temeinice motive să se considere cu adevărat un nedreptățit, de vreme ce provenea dintr-o familie care prenumăra distinse personalități ale protipendadei politice din perioada interbelică. Oameni în adevăratul înțeles al cuvântului care, pentru verticalitatea lor morală nebiruită, au căzut victime ale prigoanei politice din primii ani de după 1944. Lucian însuși fiind considerat ca „având probleme la dosarul de cadre”, opreliști pe care, cu greu, a reușit să le depășească. Mai târziu, adică atunci când ura otrăvită și învrăjbirea deveniseră normă de conduită ale politicianismul visceral și intolerant, Lucian s-a retras în localitatea sa de obârșie, la Sângeru. Acolo unde, alături de doamna sa, Georgiana,și sub privirea senină și cutezătoare a fiicei lor, a ctitorit acel Muzeu al Pietrei, unică, incomparabilă mărturie a dăinuirii ființei noastre românești. Acolo unde a și cerut într-o scrisoare adresată Preafericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, să i se îngăduie să își doarmă somnul de veci. „Aici m-am născut!- scrie Lucian cu binecuvântată slovă de suflet și de cuget – Aici vreau să rămân dacă tot m-am întors după o viață de gazetărit și colindat pământul”. Dorința care aflu că i-a fost îndeplinită, așa încât aici se va odihni neodihnitul Lucian Avramescu!

În ultimii ani, o grea suferință i-a afectat coardele vocale, iar vocea blândă și melodioasă a lui Lucian s-a stins și a devenit amintire. Cu toate acestea, el nu a cedat și pe pagina Agenției AM Press, pe pagina sa de Facebook sau cu alte prilejuri și-a scris și ne-a trimis spre luare aminte, răspicat și direct, crezul, întrebările, așteptările, dezamăgirile și idealurile. „Vorbesc – mărturisea Lucian Avramescu – nu cu vocale și consoane, ci cu pietre, cuvintele mele sunt pietre”. Acesta fiind adevărul, fiindcă ele, cuvintele sale, sunt pietre nestemate ale graiului faptului de artă!

Din păcate, azi, lupta sa cu boala ce îl măcina ca și cu molimele care ne pândesc, s-a încheiat! Lucian Avramescu, prietenul, creatorul și omul de unică frumusețe sufletească a plecat într-o lume mai bună și mai senină.

Buni zori în împărăția cerurilor, Lucian Avramescu!

Șerban CIONOFF

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*