Amintiri cu Badea Gheorghe Cârţan (n.24 ian.1849, Cârţişoara-d.7 aug.1911, Sinaia)

De o bună bucată de vreme, data de 24 Ianuarie a fiecărui an, are, pentru ţara mea şi a ta, cititorule, o dublă semnificaţie. Iar cea de acum avea să marcheze împlinirea a 160 de ani de la Unirea Principatelor Române şi totodată 170 de ani de când se năştea, în satul Cârţişoara, din Ţara Făgăraşului şi a Oltului, un fiu de ţărani iobagi cu numele de Gheorghe Cârţan, rămas în istorie cu numele de Badea Cârţan. Cel care mai târziu avea să fie considerat cărăuşul slovei scrise şi tipărite în Ţara Românească şi adusă în secret în Ardeal. Un român vrednic de toată laudă, cinstirea şi amintirea noastră. Cel care, pentru faptele sale de patriotism, va fi bătut şi întemniţat în repetate rânduri, de către autorităţile imperiale austro-ungare. Într-o astfel de tristă împrejurare el va avea curajul să-i adreseze contelui maghiar Tisza, următoarele cuvinte: „Am luat cărţi de unde au fost şi le-am dat celor care n-au avut. Atât. Ori ţi se pare faptă slabă să-l deştepţi pe cel din întuneric?! Chiar dacă ar arde jandarmii voştri toate cărţile româneşti din Ardeal, gândeşti că vom rămâne pe întuneric? Ne dă ea drăguţa Românie câte vrem”.
Hrisoavele vremurilor îndepărtate ne vestesc cum că, spre începutul iernii anului 1896, ţăranul Gheorghe Cârţan se aşternea la drum lung şi anevoios spre Roma, capitala fostului Imperiu Roman şi al Italiei. Transformată, între timp, în leagănul latinităţii neamului său românesc. Brodi-se în aşa fel lucrurile încât să nu fi trecut prea multe zile de la împlinirea vârstei de 47 de ani. Astfel încât să aibă încă un motiv de a se ruga şi mulţumii bunului Dumnezeu că a ajuns să vadă şi să pipăie Columna Împăratului Traian. Grandios monument de cinstire şi omagiere a eroilor războaielor daco-romane. Admirând o poză-document din acea vreme, reprodusă lângă ample articole elogioase, publicate în paginile unor gazete italiene şi româneşti, vedem cât de bine şi de frumos îi stătea îmbrăcat în straie româneşti, ţesute şi cusute de buna sa mamă. În picioare avea opinci, la fel ca toţi ţăranii-plugari ai satelor de pe streaşina împădurită a nordului Munţilor Făgăraş. Pe umeri, desagi cu merinde şi suman din pănură groasă de lână, iar pe cap căciulă brumărie. În două trăistuţe pusese câţiva bulgări de pământ din grădina casei părinteşti şi doi-trei pumni de grâu, pe care le va împrăştia pe treptele Columnei.
De atunci, de mult de tot, şi până acum, peste noi şi peste toate trecură felurite vremi şi vremuri. Unele mai bune, altele mai rele şi mai grele. De unde şi nevoia de a nu uita nicicând mesajele de înţelepciune şi de patriotism, lăsate moştenire nouă şi viitorimii române de acest brav fiu de oropsiţi ţărani iobagi ardeleni, cu pământ natal într-o ţară înstrăinată de duşmanii săi. Oameni sărmani, mereu supuşi nevrednicilor stăpâniri străine de limbă, credinţă şi de neam. Şi cât adevăr adevărat grăiesc numeroşii săi biografi, scriitori şi istorici academicieni atunci când îl numesc pe Badea Gheorghe Cârţan: „ţăranul cărturar făr- de-carte”. Un nume, transformat în renume cum nu se poate mai potrivit, de vreme ce mai toată viaţa şi-a dăruit-o luminării neamului său, ducând peste Carpaţi, în desagi, pe umeri săi gârboviţi, cărţi tipărite în slova graiului românesc.
Şi mă rog ţie, dragă cititorule, să nu cumva să nu-mi aduci aminte, că în vară, la 15 iunie, să îl comemorăm pe poetul Mihai Eminescu pentru a 130-a oară; iar în 7 august, pe Badea Gheoghe Cârţan, la 108 ani de la moarte. Pe crucea-monument a mormântului său din cimitirul oraşului Sinaia stă scris: „Aici îşi doarme somnul de veci Badea Cârţan, visând la întregirea neamului său”.
Notă: Între timp consătenii lui dragi i-au încropit, din bârne de brad şi de stejar, o căsuţă cu pridvor, tot aşa cum aveau în trecut ţăranii de prin partea locurilor. Adică: „zidită” din chirpici, zugrăvit în albastrul senin al cerului, iar drept acoperământ, au clădit snopi de paie şi solzi de şindrilă din scândură de brad. Apoi, au aşezat în încăperile acelei case-muzeu cele mai dragi amintiri legate de trudnica viaţă a vrednicului lor consătean.
Aşadar, dacă cândva, drumurile vă vor duce şi spre spectaculoasele urcuşuri în serpentine ale Transfăgărăşanului, faceţi-vă răgazul necesar trecerii pragului acelui lăcaş de învăţătură şi aducere aminte! Veţi fi încântaţi să aflaţi cât a trudit acest om simplu pentru ca românii ardeleni să-şi poată păstra credinţa străbună, graiul neaoş, datinile şi obiceiurile. Eu, bunăoară, de câte ori fac acest gest, îmi aduc aminte cu plăcere de cel dintâi localnic care mi-a vorbit despre Badea Cârţan. Era vrednicul de stimă, regretatul Traian Cânduleţ, omul care încă din fragedă copilărie a strâns şi păstrat cu grijă tot ce amintea de acest ţăran-călător pe jos prin lumea largă, cărturarul făr-de-carte, însă autodidact erudit în tainele vorbitului, cititului şi scrisului în limba română. Cel care, încălţat în opinci, a străbătut drumul lung şi anevoios până la Roma, apoi până la Paris şi la Ierusalim. În felul lui de-a fi era un Om precum cel din legendara poveste a lui „Moş Ion Roată şi Unirea”, scrisă de povestitorul Ion Creangă. Cea care mereu este reamintită atunci când românii-români se prind a juca şi cânta în lina şi dorita „Horă a Unirii”, compusă de Alexandru Flechtenmacher, pe versurile poetului Vasile Alecsandri, amândoi moldoveni din Ţara Românească a românilor.

Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.