În an nou, urări cu amintiri și timpuri

Aș fi scris această notă sub titlul Cartea Cărților dar… deja există un serial, etc, etc. cu spuse poate mai importante, desene animate și… cum plagiatul nu îmi stă în fire, nici măcar pentru o cauză nobilă, am renunțat.
Atâtea vorbe care își pierd semnificația odată cu depărtările!
Lamentabil, limba noastră care se desfășura nu demult asemeni lianelor zvelte sub penița unui Eminescu, îndrumată de gândurile – stampă japoneză – ale unui Marin Sorescu, înflorindă în povestea dintre Ionel și Ştefană Velisar Teodoreanu… rămâne urgisită cu sârguință în ultimii ani. În virtutea unei libertăți arogante!
Iar anul care ne-a trântit ușa în nas, în timp ce încă așteptam ceva, acel CEVA care să fie mărturisit cinstind 100 de renașteri a ceea ce a construit România noastră, a tuturor celor care o iubim necondiționat, da, anul 2018 este deja TRECUT.
Deci speranţa, care dispare ultima, este ca 2019 să aducă diamante spirituale la suprafață, energii pozitive, spiritul curat de români adevărați, deși în permanentă bejenie.
Fie ca acest an să se desfășoare ca un palimpsest pe care înscrisuri vechi sunt acoperite de regăsirea bucuriilor din noi toți, bucurii pe care le ascundem cu sârguință.
Când vorbim despre tablouri ale unor Mona Lise, sau despre tărâmuri colindate în goana ghidului pe urmele unui Dalai Lama uimitor prin înțelepciuni pe care, da, le-am fi dorit ale noastre, asumate prin simplul fapt că am călcat pe urmele lui dalele cu flori de lotus din curtea Templului Shaolin – “pădure tânără” – din ZHENGZHOU, China. Sau dacă am rezonat neașteptat cu vibrațiile cântecului muezinilor din orașul Jeddah, în Cornish la Marea Roşie – atât de asemănător chanturilor călugărilor din mănăstirile noastre, toate acestea și încă multe petrecute în anul care a trecut rămân irepetabile, mari bucurii.
Așa cum irepetabile sunt clipele când respiram cu plămâni de copil ninsoarea întrebându-l pe tatăl meu dacă astfel miros cerurile lui Dumnezeu. Răspunsul lui pozitiv, ca și încurajarea că mai târziu îmi voi lua singură lună pe care de atâtea ori i-o cerusem cu obstinație, m-au construit să pot merge mai departe prin viață, căutând “frântura de aur” pe care o purtăm toți în noi, cum spunea mama mea, profesoara Elena CAZAN – aceea care a descoperit și ajutat să crească fiorul scrisului în elevii ei, printre care o Doina Uricariu, Bogdan Ghiță –Ulmu, Sergiu V Urmă și atâția alții.
Deci, pentru toate irepetabilele clipe cu întâmplări, istorie și înaintași de preț, trimit această urare de bine și credința că noi suntem cei care putem și trebuie să continuăm descoperirea templului de lumini și umbre, consoane și vocale, pe care îl reprezintă cuvântul FERICIRE, în anul acesta și în mulți alții care vor urma!

Smaranda CAZAN-LIVESCU/Mada CAZALI, Atlanta, SUA

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.