default-logo

2018 –  „Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918“/ Interviu acordat de academicianul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române

  „UNIREA AU FĂCUT-O ROMÂNII, PRIN REPREZENTANȚII  LOR  CEI  MAI  CONȘTIENȚI  ȘI  MAI  ACTIVI”           

  Interviu acordat de academicianul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române .

Domnule Președinte al Academiei Române, profesor universitar dr. Ioan-Aurel Pop, ne bucurăm că ați urcat treptele Înaltului For de Cultură și Știință! Vă mulțumim mult, că ați găsit timp să ne răspundeți la câteva întrebări legate de Anul Centenar al Marii Uniri, dar și de unele aspecte cu care ne confruntăm noi, românii, în viața de zi cu zi. Vă rugăm, creionați, pe scurt, importanța evenimentului care s-a petrecut la 1 Decembrie 1918. Ce anume a contribuit, atunci, la înfăptuirea marelui pas în istoria mântuirii neamului românesc și creștinesc: dragostea acelor elite – intelectuali, clerici, țărani – conjunctura națională și internațională?

Este clar pentru oricare cercetător că Unirea au făcut-o românii, prin reprezentanții lor cei mai conștienți și mai activi din toate categoriile sociale. Toate provinciile istorice care s-au unit în 1918 aveau – în ciuda politicilor teribile de deznaționalizare și a recensămintelor falsificate de către imperiile stăpânitoare – majorități etnice românești. Pe acest fond însă, se înscriu și alți factori favorizanți, de la prăbușirea Imperiului Rus – în 1917 – și de la victoria Antantei – în 1918 – până la sprijinul unora dintre marile puteri și la slăbiciunile unora dintre vecini. Un rol va fi avut și instaurarea bolșevismului în Ungaria și eliminarea lui de către armata română, în anul 1919. România a ieșit din Primul Război Mondial cu un prestigiu crescut și cu hotărârea de a obține recunoașterea internațională a Marii Uniri. Ceea ce a și reușit în cea mai mare măsură! Nu trebuie să uităm atmosfera internațională favorabilă creată prin enunțarea și aprobarea în Congresul SUA a celor 14 puncte ale președintelui Woodrow Wilson, din 8 ianuarie 1918, prin care se recunoștea inclusiv dreptul popoarelor la autodeterminare.

Cine sunt Arhitecții României moderne – „de la Vlădică la opincă” – pe care trebuie să-i punem la inimă, să-i cinstim, măcar în acest an, și care prin jertfa lor s-au identificat cu dragostea și unitatea de neam și de credință?

Trebuie să rămânem la înțeleapta constatare a lui Mihail Kogălniceanu, care spunea că „unirea, Națiunea a făcut-o”. De fapt, ceea ce s-a realizat la noi în 1918 este o încununare a „secolului naționalităților”, care a fost veacul al XIX-lea. Atunci, cele mai avansate idei din societate erau cele legate de solidaritatea etnică, de lupta pentru emanciparea națională și de făurirea statelor naționale unitare, prin prăbușirea imperiilor multinaționale. Dacă vă referiți la categorii sociale, atunci trebuie spus că am avut o elită politică, intelectuală și religioasă de mare clasă, care a știut să-i conducă bine și pe țărani, și pe lucrătorii de la orașe, și pe liderii profesioniști, și pe proprietarii de întreprinderi, de pământuri, de bănci etc. Personalitățile individuale – dacă ne referim la ele – au fost pe măsura înfăptuirilor de atunci. Din Basarabia, trebuie pomeniți Pantelimon Halippa, Ion Inculeț, Constantin Stere, Alexe Mateevici, din Bucovina Iancu Flondor, Ion Nistor, Sextil Pușcariu, Aurel Onciul, Dionisie Bejan, din Transilvania Vasile Goldiș, Ștefan Cicio-Pop, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Gheorghe Pop de Băsești, Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Miron Cristea, Silviu Dragomir și mulți alții. Firește, coordonarea generală venea de la București, din partea regelui întregitor Ferdinand, a reginei Maria, a lui Ion I. C. Brătianu, Nicolae Iorga, Take Ionescu, adică a majorității oamenilor de stat de atunci. Nici Petre Carp sau Titu Maiorescu nu au fost contra unirii Transilvaniei și Bucovinei – cum se afirmă uneori în mod tendențios – dar ei voiau, în calitate de filogermani și de conservatori, alianța cu Germania și unirea mai întâi a Basarabiei. Toată generația de lideri de la 1918 merită toată prețuirea noastră, pentru că au știut să fie adevărați oameni de stat, să lase deoparte interesele meschine și individuale și să ridice națiunea română la rangul de protagonist al istoriei Europei Centrale și de Sud-Est.

  • Aduceți în atenția românilor, adeseori, conștiința de neam a unor Voievozi, a unor elite care au călăuzit acest neam, prin jertfă și Cruce – întocmai ca Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului – spre eliberarea provinciilor românești din robia atâtor asupritori. Ce înseamnă să ai conștiință de neam și să acționezi în spiritul dragostei de neam și de credința în care ne-am născut?
  • De o vreme, de când trebuie să explic în alte țări și în alte limbi istoria noastră și mai ales istoria făuririi României, folosesc mai rar noțiunea de „neam”, pentru că este intraductibilă. Coeziunea românilor din Evul Mediu, coeziune care a existat indubitabil sub forma solidarităților locale (regionale), aș numi-o (alături de alți istorici, între care și regretatul academician Șerban Papacostea) „națiune medievală”. De ce? Mai întâi pentru că aceasta este sintagma care se folosește, de mai bine de un secol, în istoriografiile occidentale pentru denominarea acelor vechi forme de unitate etnică din Evul Mediu. Prin urmare, „conștiința de neam” sau conștiința etnică medievală românească este – cred eu – acea convingere a unora dintre români (nu toți românii se simțeau atunci solidari și, din păcate, nu se simt nici azi) că vorbesc aceeași limbă, au aceeași credință, au aceeași origine, aceleași obiceiuri, tradiții, straie, că locuiesc același pământ binecuvântat de Dumnezeu și numit peste tot, unde trăiau la un loc românii, „țară românească”. Din această convingere a unității poporului român, unitate fragmentată în Evul Mediu, fiindcă erau fragmentate și țările românilor, s-au născut și atitudini menite să conducă la unitatea reală, politică și teritorială. Acest lucru nu s-a putut însă întâmpla decât în Epoca Modernă (după secolul al XVI-lea), când s-a format și s-a afirmat conștiința națională. Conștiința etnică medievală este una mai mult pasivă, constatativă, livrescă, pe când conștiința națională este activă, luptătoare, de masă și conduce la rezultate politice concrete.
  • În anul 2012, într-un interviu pe care l-am realizat cu Înaltpreasfințitul Părinte Laurențiu Streza, Mitropolit al Ardealului, consemnam că pe masa Comisiei de canonizare a sfinților români din cadrul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române sunt la studiu, pentru canonizare, viața și faptele Voievodul Mihai Viteazul. Cum se văd astăzi faptele lui Mihai Viteazul?
  • Mihai Viteazul a fost și s-a considerat membru marcant al Republicii Creștine europene. De aceea, a aderat la Liga Sfântă și a participat la „Războiul de 15 ani” (1591-1606). Papa a elaborat o strategie de atragere a principilor creștini din răsărit la Cruciada Târzie. A trimis, prin urmare scrisori (breve) de invitație pentru aceștia. Documentul adresat principelui Țării Românești conținea, totuși, un fragment inexistent în celelalte breve: „Iar despre tine am auzit că ești un suflet mare, și despre poporul tău am aflat că sunteți descendenți din strămoși latini și italici”, ceea ce presupunea – adăuga pontiful – ridicarea la nivelul gloriei pomeniților înaintași și alăturarea românului la gruparea antiotomană. De altfel, din alte surse se știe că Mihai Viteazul își îndemna oștenii „să se poarte vitejește, atât pentru cinstea lui Hristos, pentru care se luptau, cât și pentru mărirea națiunii lor și a celei a romanilor, din care făceau mărturisire că descind” (per la gloria della loro natione et di que’ Romani, da cui facevano professione di discendere). În memoriul adresat de către Mihai Viteazul, în 1601, împăratului Rudolf al II-lea se spune: „Provincia mea, Țara Românească, nu e mai departe de scaunul tiranului, ce se numește Constantinopol, decât cale de cinci zile și numai Dunărea o desparte de teritoriul dușmanului. În această țară aș fi putut trăi liniștit sigur și fără nici o frică, dacă nu mă simțeam chemat de credința mea față de Maiestatea Voastră, și față de întreaga Creștinătate. Eu însă, nevrând să sporesc puterea turcilor prin ostașii mei, spre distrugerea creștinilor, de bună voie m-am arătat gata de a lua parte la Liga Creștină, fapt prin care mi l-am făcut pe tiran dușman de moarte, însetat după sângele meu”. Dacă rememorăm numai politica religioasă a principelui român în Transilvania (1596-1601), ne vom putea forma o imagine asupra dimensiunilor personalității sale: reașezarea Mitropoliei Transilvaniei sub oblăduirea Mitropoliei Țării Românești, în acord cu tradiția exarhatului Ungariei și a Laturilor (Plaiurilor sau Părților dependente de Ungaria) – Tratatul de la Alba Iulia, 1596; ridicarea bisericii mitropolitane din cetatea de la Alba Iulia; numirea lui Ioan de Prislop, în fruntea bisericii transilvane, ca „arhiepiscop și mitropolit al Bălgradului, Vadului, Silvașului, Făgărașului și Maramureșului” (aprilie 1600), reunind, se pare, sub autoritatea sa toate episcopiile ortodoxe românești din Transilvania; numirea altor ierarhi, la Vad sau la Muncaci (azi Mukacevo, în Ucraina); astfel, Serghie, egumen de Tismana, colaborator al principelui român, devine episcop de Muncaci, sufragan al pomenitului mitropolit Ioan de Prislop; aducerea din Țara Românească a unor preoți, ca acel Neagoslav, din Târgul de Floci, așezat în Șcheii Brașovului; ctitorirea unor biserici din zona intracarpatică, la Lujerdiu (lângă Cluj), la Râmeți (în Munții Apuseni), la Făgăraș, în Șcheii Brașovului sau la Ocna Sibiului, unde chipul lui Mihai apare pictat în tabloul votiv; domnul a dăruit aceste locașuri de cult cu moșii, venituri și odoare de preț; preocuparea pentru persoana preoților români, singurii slujitori ai lui Dumnezeu din țară care aveau statut de țărani supuși. De aceea, Mihai a cerut dietei din iulie 1600 să îndrepte acest abuz, iar dieta s-a văzut obligată să se conformeze: „În ceea ce privește a doua dorință a Măriei Tale, ca persoanele preoților români să nu poată fi silite de nimeni la robotă, am respectat și în această privință dorința Măriei Tale și am hotărât ca preoții români să fie scutiți pretutindeni, în persoana lor, de astfel de slujbe”. Era un important act pe calea emancipării și a ridicării lor la egalitate cu preoții confesiunilor recepte.

     De asemenea, în cadrul Contrareformei, Domnul român a luat măsuri contra tendințelor de calvinizare a românilor transilvani: anularea formală a efectelor calvinizării din unele zone românești ale Transilvaniei, readuse acum sub jurisdicția mitropoliei din Alba Iulia; instituționalizarea și oficializarea ierarhiei ortodoxe și a Bisericii Ortodoxe din țară, subordonate Mitropoliei de la Târgoviște; prin oficializarea Bisericii Ortodoxe în Transilvania (numită și „Biserica valahă”), s-ar fi ajuns și la recunoașterea națiunii române în rândul națiunilor oficiale, alături de nobilimea ungară, de sași și de secui. Faptele lui Mihai – creștine și românești în același timp – se înscriu într-un cadru european și pun în lumină o personalitate europeană care a prefigurat „Europa națiunilor”.

  • Cum ar trebui să percepem discursul „Inima Transilvaniei”, rostit (în 3 mai 1915) de patriotul, diplomatul și profetul Nicoale Titulescu, cu trei ani înainte de 1 Decembrie 1918, când la Alba Iulia se împlinea un vis irepetabil – Unirea românilor din provinciile istorice?
  • Titulescu, dotat cu un geniu vizionar unic, a înțeles că România nu poate exista, la nivelul duratei lungi, fără Transilvania, de unde venea seva corpului națiunii noastre. Vigoarea națiunii române se măsura tot prin transilvăneni, care, fără să poată forma o țară românească (în sens de organizare românească a puterii politice), au rămas peste un mileniu români, în ciuda stăpânirilor străine. România de la 1914 era ca două brațe sau aripi (Țara Românească și Moldova) întinse spre corpul numit Transilvania și care era încă înstrăinat. Provinciile istorice s-au unit, desigur, în 1918 în jurul nucleului numit România, dar Transilvania era provincia de dragul căreia „ne răposaseră și moșii și părinții”, cum ar fi spus, cu obidă multă, Octavian Goga.  
  • Jertfa românilor în Primul Război Mondial a fost un pas important în realizarea idealui de veacuri – Unirea României Mari. Vă rog, faceți câteva considerații despre faptele de arme ale generalului Eremia Teofil Grigorescu, la Oituz și Mărășești, în acele momente de încrâncenare și confuzie, pe tot frontul românesc.
  • „Pe-aici nu se trece!” este o zicere care mi-a marcat copilăria, atunci când am învățat de la părinți, bunici și dascăli ce este patria și de ce trebuie ea apărată. Armata română nu a fost pregătită de Marele Război, nu a avut armament și echipament adecvate, nu a avut o instruire pe măsura exigențelor, dar a avut noroc de suflete mari în fruntea ei. Unul dintre acestea a fost, fără îndoială, generalul Eremia Grigorescu, care a salvat Țara, așa frântă cum era atunci și a creat premisele Marii Uniri. Într-un moment în care aproape nimeni nu mai avea speranțe – nu de unire, dar nici de salvare a Vechiului Regat – Eremia Grigorescu a știut să țină speranța vie, să nu abdice de la comandamentele națiunii care-i încredințase o misiune sfântă.
  • Unul dintre răstigniții neamului nostru – „Sfântul preacurat al ghiersului românes.. un crucificat”, cum îl numește Tudor Arghezi – este Mihai Eminescu, marele patriot, poet și gazetar de maximă actualitate astăzi. Raportându-ne la nedemnele discuții care se duc în jurul acestui mare Patriot și Martir al românilor, era (este) Mihai Eminescu xenofob? Avem dreptul să-i scoatem faptele și opera din contextul vremii?
  • Eminescu a fost omul vremii sale, vreme care și-a avut mărimile și micimile sale, idei general valabile și idei lamentabile, idealuri sublime și obsesii trecătoare. Poetul și publicistul a scris uneori cu asprime despre anumiți străini, i-a veștejit cu epitete grele, pentru venalitate, politicianism, rapacitate, dar, câteodată, și numai pentru „vina” de a fi fost străini. Ca și alți contemporani din elita intelectuală, Eminescu voia să-i vadă pe români stăpâni, în fine, în România și să vadă România întreagă, condusă și organizată de români. Mai toate sunt de înțeles, după atâtea secole de supunere și umilință, venite din partea unor vecini lacomi. Cum și de ce să-i cerem lui Eminescu să fi fost vizionar, când Pușkin, Șevcenko sau Petőfi nu au fost? Cum putea Eminescu să prevadă, de exemplu, Holocaustul, să știe că va urma, după Al Doilea Război Mondial, Declarația universală a drepturilor omului (adoptată de ONU) sau să știe că, mai recent, UE avea să reglementeze chestiunea minorităților? Este ca și cum l-am condamna pe Isaac Newton că nu a știut teoria relativității! Oare nu ar fi mai corect să-l restituim pe Eminescu timpului său, ca să vedem mai bine cât a fost el de atemporal? Se știe că nici vremii sale nu i s-a potrivit prea bine și că s-ar fi vrut contemporan cu Alexandru cel Bun, trăitor în „umbra sfântă a Basarabilor și Mușatinilor”, așa cum îi stă bine oricărui romantic, glorificator al Evului Mediu. Eminescu a iubit sincer poporul și țara aceasta, cărora le-a închinat pagini nemuritoare, dar nu a urât cu adevărat popoare și nu a ridicat arma contra străinilor. A urât și veștejit – uneori cu vorbe grele – oameni, dar cine nu face asta, într-o formă sau alta? În schimb, câtă lumină a revărsat asupra omenirii! Vă îndemn să vrem să vedem această lumină, în centrul căreia stăteau poporul său și România. A scris, cu patimă, la 17 ani și a publicat în Familia (în 1867) poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, pe când România abia exista, cuprinzând cu puțin peste o treime din România împlinită la 1918. Dar încă de atunci, el vedea aievea România întreagă, exact în sensul în care Kogălniceanu numea Patrie  toată  acea  întindere de pământ pe care se vorbea românește. Citam altădată o scrisoare a poetului către Iosif Vulcan, în care Oradea este plasată, cu decenii înainte de Unire, în România. Cu alte cuvinte, Eminescu a fost și un patriot vizionar, cum erau toți marii oameni atunci! Critica lui Eminescu este firească și aceasta poate fi făcută și se face din varii unghiuri, de la erori de prozodie până la cronologii șchioape și de la narațiuni filosofice greoaie până la decizii de viață discutabile. Dar critica nu are nimic a face cu denigrarea și cu demolarea Poetului. Azi, la aproape 130 de ani de la moartea Poetului, nu putem decât să constatăm cât de intensă continuă să-i fie nemurirea, cât de vie rămâne „tăria parfumurilor sale” și câtă  dreptate  avusese  Călinescu  când  l-a  numit  pe „băietul” care cutreiera demult pădurile eternității „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”. Eminescu, dincolo de ura exprimată contra inamicilor țării sale, a construit România în și prin poezie, iar această construcție s-a dovedit la fel de reală ca Țara în hotarele sale din 1918. Eminescu este Demiurgul sufletului și trupului nostru național, iar prin aceasta el ne-a proiectat în universalitate, în rând cu popoarele lumii.
  • Care este diferența dintre xenofob și patriot? Unde se întâlnesc și unde se despart aceste două stări și atitudini? Ce nu înțeleg unii dintre contemporanii noștri?
  • Cele două noțiuni nu se întâlnesc deloc! Xenofobul este acela care-i urăște pe străini, iar patriotul este acela care-și iubește patria, adică locul nașterii sale, al părinților și moșilor săi. Xenofobul poartă în sine ură, iar patriotul poartă iubire. Azi, însă, într-un peisaj dezolant, lipsit de lecturi și de cultură generală, unii „analiști” făcuți peste noapte ne învață că patrioții urăsc alte patrii, ale altora, în loc să ne spună adevărul: patriotul iubește vatra nașterii și devenirii sale, prețuind și patriile celorlalți.
  • În a doua parte a veacului al XIX-lea, Mihai Eminescu vorbea despre formele fără fond, care în contextul societăților de tranziție, stimulează introducerea unor forme noi care „cu greu se configurează în structuri instituționale eficiente”, pentru că se introduc „fără elementul moderator al tradițiilor trecutului”. Cât de importantă este tradiția trecutului, în devenirea unui neam?
  • Teoria formelor fără fond, formulată de Titu Maiorescu și preluată de Eminescu, în ambianța „Junimii”, arată ce înseamnă „așezarea”, „rânduiala” și buna chivernisire în existența unui popor. Noi eram, pe la 1850, un popor cu limbă, nume, origine, formă de creștinare occidentale, dar cu credință, tradiție, limbă medievală de cult, cultură și cancelarie răsăritene, bizantino-slave. Dar voiam să fim la nivelul eficienței pragmatice a Vestului, să ardem toate etapele și să avem instituții ca la Paris, Londra, Roma sau Berlin. Eminescu ne îndeamnă să ne construim universul nostru național la nivel european, dar să nu ne repudiem sufletul, adică felul de a fi, unduirea noastră domoală, portul, graiul, acumulările din veac în veac. Respingând tradiția, ne nimicnicim pe sine, ne autodesființăm, ne condamnăm la paupertate intelectuală și materială.
  • Tot Eminescu observă că „vechile neajunsuri au fost îmbrăcate în forme costisitoare și cu totul în disproporție, și cu puterea de producțiune a poporului și cu cultura lui intelectuală”. Domnule academician Ioan-Aurel Pop, v-am admirat curajul cu care combateți modul diluat și superficial, în care se face educație în școlile noastre. Observați lipsa de coerență în alcătuirea unor manuale, prin „eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii”… Cine ar trebui să îndrepte aceste neajunsuri care își pun amprenta, în mod negativ, asupra formării și educării copiilor și tinerilor noștri?
  • Educația greșită de la noi pornește din start, adică de la începutul vârstei școlare, pentru că nu reușim să-i școlarizăm pe copiii care ar trebui să meargă la școală, nu reușim să-i menținem în cadrul sistemului de educație (abandonul școlar este foarte ridicat) și pentru că nu reușim să-i facem să înțeleagă ceea ce citesc (analfabetismul funcțional). Neajunsurile acestea ar trebui să le îndrepte Ministerul Educației, Ministerul Culturii, Academia Română și alte instituții, dacă ar fi lăsate să o facă. Dar nu sunt lăsate și atunci ne mișcăm în nesiguranță și marasm, facem mereu experimente, introducem și scoatem materii, alcătuim și re-alcătuim planuri de învățământ și programe școlare, tipărim și abandonăm manuale etc., fără nicio noimă.
  • Academicianul Mircea Malița vorbește într-una din cărțile sale despre „Zece mii de culturi, o singură civilizație”, evident, civilizația calculatorului. Observăm, din ce în ce mai mult, în ultimii ani, că „didactica fără Dumnezeu” (termenul aparține Înaltpreasfințitului Părinte Casian al Dunării de Jos) și „pokemonii” lui mister Google înlocuiesc modelele de conduită, de jertfă, de patriotism, în educația copiilor și tinerilor noștri. Cine ar trebui să intervină în formarea și „restaurarea” omului contemporan?
  • Sunt indivizi și forțe contemporane care vor să-i facă pe elevi și tineri simple mecanisme, simple mașini, simpli roboți. Or, omul nu este „digital” prin natura lui, ci are suflet și, prin fărâma de suflet”, are har de la Domnul, este făcut „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Asta ce ne spune? Că omul, dincolo de materie, este spiritualitate și, dacă are nevoie de telefoane mobile, de tablete și de laptop-uri, trebuie să știe că acestea sunt mijloace, nu scopuri în sine.
  • Ce legătură există între cult și cultură? Unii consideră că între cele două există o dihotomie iremediabilă, deși, limba noastră este limba vechilor cazanii, este „ca un fagure de miere”, iar primele școli s-au format în cadrul Bisericii…
  • Cultul și cultura vin din aceeași rădăcină și rodesc împreună spirit. Să nu uităm că, în tot Evul Mediu, marea cultură a fost patronată de Biserică, că nu se puteau imagina, fără credință și fără Biserică, nici școala, nici creația, nici filosofia, nici istoria, nici științele. De exemplu, prima școală românească (în care s-a predat românește) de pe teritoriul României este cea de pe lângă Biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului, ctitorită de domnii Țării Românești și Moldovei. Pe lângă această biserică au funcționat școala propriu-zisă de obște, o școală de preoți, una de copiști și de traducători, o bibliotecă, o arhivă, o tiparniță etc. Aici, preoții au lăsat opere nemuritoare, de teologie, de istorie, de gramatică etc. Prin urmare, cultul și cultura sunt de nedespărțit.    
  • Pe de altă parte, se reclamă tot mai mult, în mediile intelectuale românești, o contradicție între Știință și Teologie… V-aș ruga să aplicăm această întrebare la relația dintre Istorie și Teologie, de exemplu, cunoscut fiind că marii Voievozi, marile voci din fruntea Țării erau și smeriți iubitori de Dumnezeu, Acel Dumnezeu al părinților părinților noștri… În procesul de formare a neamului și a limbii române, apoi, al înfăptuirii Marii Românii a existat această falsă dihotomie, reclamată astăzi?
  • Dihotomia aceasta era mult mai cultivată la noi în timpul regimului comunist. După 1989, oamenii serioși – teologi de marcă, precum Părintele Stăniloae, Părintele Galeriu, Monahul Nicolae (Nicolae Steinhardt) sau Mitropolitul Bartolomeu Anania, dar și laici ca Petre Țuțea – ne-au arătat cât de deșartă este opoziția dintre Știință și Credință. Istoria, ca istoriografie și credința ca teologie au fost mereu complementare, întrepătrunse. Teologia nu se poate face fără cunoaștere, iar scrisul istoric devine sec fără spiritualitate.  
  • Ce conotații au pentru Dumneavostră cuvintele „Țară, țăran, țărână”?
  • Toate cele trei cuvinte au aceeași rădăcină latină, au o vechime de două milenii și ne arată temeliile noastre etnice, de civilizație și de trăire. Țara este geografia îmbinată cu istoria, țăranul este cetățeanul, locuitorul de drept al țării, iar țărâna este țara cea mică, pe care o luăm în pumn ca să ne „re-sfințim”, atunci când ne este dor, când ne petrecem morții, când ne simțim pustii și rătăciți. Țăranul român sărută câteodată țărâna, pentru că de acolo îi vine seva dată de Dumnezeu. Și sărutând cu evlavie țărâna – ca personajul Ion din romanul omonim – cinstește de fapt țara, care (cum ar zice Arghezi) „în sânul ei ne ține, hrănindu-ne pe mine și pe tine” …
  • Care este poziția românului și academicianului Ioan-Aurel Pop, față de aversiunea violentă la adresa Bisericii Ortodoxe Române, față de zidirea Catedralei Mântuirii Neamului Românesc?
  • Pescuitul în ape tulburi este la ordinea zilei astăzi. Faptul se produce mult mai ușor decât odinioară, pentru că nu mai există în mințile tinere baza de cultură necesară, nu se mai poate manifesta receptarea critică. Critici ai bisericilor au fost mereu în societățile democratice, iar această situație este, până la un punct, firească. Chestiunea care se pune este însă aceea de decență, de natură a criticii, de limbaj folosit etc. Azi, la noi, unii dintre critici își exhibă urâțenia, cinismul, răutatea, minciuna și o fac în limbaj suburban, proferând injurii, atacând bazele credinței, devenind intoleranți cu credincioșii și cu biserica. Biserica noastră bizantină a stat și stă la baza civilizației românești, iar gloria lui Dumnezeu a fost mereu cinstită la noi prin locuri de închinăciune de toate felurile, de la acelea modeste de lemn până la impunătoare locașuri domnești de piatră și zid. Toate popoarele credincioase L-au slăvit și Îl slăvesc pe Dumnezeu, iar unele dintre monumentele ridicate în cele două milenii trecute de la Nașterea Mântuitorului sunt de o mărime care tulbură și astăzi. Poporul român este astăzi – din punct de vedere canonic – al doilea ca număr de credincioși ortodocși în lume, după poporul rus. O catedrală pe măsura credinței noastre și a credincioșilor români s-a plănuit la scurtă vreme după obținerea recunoașterii independenței și după proclamarea Regatului României (1878-1881), dar soarta a vrut să nu se poată face. Acum se face și se cuvine să aducem pentru asta slavă Mântuitorului! Este evident că mai sunt și alte lucruri importante de făcut în România, dar adăposturile pentru suflete sunt la fel de necesare ca și cele pentru trupuri, câteodată chiar mai necesare, mai alinătoare și mai vindecătoare. Cei care hulesc adevărurile și cutumele credinței – chiar dacă cred că știu – nu știu ce fac. Ei sapă la temelia identității creștine, dar și la temelia tradiției națiunii române. Menirea învățătorilor nu este însă aceea de a condamna, de a blama și de a respinge, ci aceea de a lumina, de a ierta și de a îndrepta. Sunt convins că monumentul credinței noastre, odată ridicat și sfințit în anul Centenarului, va rămâne mărturia iubirii și bunătății noastre peste secole.
  • Domnule Președinte al Academiei Române, ani la rând, am relatat despre faptul religios din poziția ziaristului de factură creștină, la un ziar laic. Unul dintre neajunsuri a fost acela că mulți termeni ai spiritualității noastre creștin-ortodoxe, consacrați în Biserica noastră – „Mamă a Neamului Românesc” -, lipsesc cu desăvârșire din dicționarele de Limbă română (și enciclopedice), editate și girate de Academia Română. Această lipsă din dicționare a unor termeni ai spiritualității noastre mă determina, uneori, să explic, de exemplu, ce înseamnă „a experia” (termen folosit de părintele Dumitru Stăniloae) și dacă nu cumva trebuie înlocuit cu verbul „a experimenta” (?!) sau dacă „iconomia lui Dumnezeu” nu trebuia înlocuită cu „economia Lui”!… Din această perspectivă, ce este de făcut? Cum ar putea Limba română să-și recapete acel „strai de purpură și aur”, de care este tot mai vitregită, astăzi?
  • Ca și Academia Română, limba română suferă și ea în această epocă a suferinței, a nesiguranței și neașezării. Limbajul românesc ortodox de specialitate nu va pătrunde niciodată în întregimea sa în dicționarele obișnuite ale limbii române, pentru că acesta are și o doză de inefabil, de mister, de taină. Este cumva ca-n poezia lui Lucian Blaga, acela care nu voia să ucidă cu mintea tainele întâlnite în cale și care vedea taina nopții sporită prin lumina lunii … Necazul limbii noastre este, însă, mult mai profund: limba română riscă să ajungă o necunoscută printre români, pentru că nu se mai învață la școală cum se cade, pentru că se taie ore de gramatică și de literatură română în detrimentul unor discipline inventate peste noapte, pentru că ortografia este masacrată cu invenții ciudate, pentru că sensul cuvintelor este pierdut. „Straiul” limbii noastre, al limbii noastre „sfinte” – cum ar zice Mateevici – nu s-a stricat cu totul. Limba cea frumoasă și armonioasă există în scrierile literaților, istoricilor, teologilor etc. și nu trebuie decât redescoperită, readusă în prim plan, ștearsă de colb. Limba aceasta cuviincioasă și curgătoare o mai vorbesc încă părinții și bunicii noștri. Este important să nu se piardă! Pentru aceasta, școala trebuie să rămână școală, cu suficiente ore de română, cu dascăli dăruiți și respectați, cu un statut de instituție primordială a națiunii.       
  • Cum subliniază Academia Română anul Centenar al Unirii de la 1 Decembrie 1918?
  • Academia Română are unul dintre cele mai bogate, coerente și prestigioase programe de cinstire a Centenarului Marii Uniri. Peste 200 de volume ale clasicilor literaturii, coordonate de academician Eugen Simion, peste 20 de volume de istorii ale tuturor marilor domenii ale cercetării și creației, coordonate de academician Victor Spinei, zeci de simpozioane, colocvii și congrese, sute de tipărituri scoase la Editura Academiei, nenumărate manifestări la filialele din Iași, Cluj-Napoca și Timișoara. Toate acestea se așază peste mari opere, precum Atlasul lingvistic românesc pe regiuni, Marele Dicționar al Limbii Române, Tratatul de Istorie a Românilor, în 10 volume etc. Aceste opere și acțiuni vin să confirme statutul Academiei Române de unificatoare a națiunii noastre, unificare pe care instituția noastră a făcut-o înainte de a exista România întregită pe harta Europei. Ca o încununare, în anul Centenarului, conducerea noastră a decis înființarea unei filiale a Academiei, a patra, la Chișinău, în România de peste Prut … Prin urmare, la 100 de ani de la Marea Unire, Academia, ca și Biserica, a dat exemplul cel bun și a făcut reîntregirea.

Vreau, în final, să aduc un cuvânt de mulțumire și de mare laudă Arhiepiscopiei Dunării de Jos, pentru invitație și pentru marea osârdie a Întâistătătorului său – Înalt Prea Sfinția Sa Casian – întru păstorirea turmei și luminarea căii celei drepte. Aici, în această eparhie, cultul și cultura merg în continuare mână în mână, spre marea slavă a Bisericii și Națiunii.       

  • Domnule Președinte al Academiei Române, Vă mulțumim pentru promptitudine și pentru interesantele răspunsuri date cititorilor periodicului eparhial „Călăuză ortodoxă”. Sincer, ne bucurăm, că Academia Română are în fruntea sa un Român, în toată puterea cuvântului, un erudit și un ales Patriot, în persoana Domniei Voastre. Să vă dea Dumnezeu sănătate, putere de lucru și bucurii, pe măsura credinței, dragostei și sincerității cu care ne-ați obișnuit! Doamne ajută!

                                                                                              Maria Stanciu / UZPR

 

Preluare după revista  „Călăuză Ortodoxă”, editată de Arhiepiscopia Dunării de Jos.

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.