ROLUL NOBIL AL PRESEI ÎNTRE FICȚIUNE ȘI ADEVĂR

A existat în România din interbelic și până azi o luptă pe care presa a dus-o și continuă să o ducă în contra tentativei autorităților de a restrânge libertatea ei. Și n-a fost ușor pentru oamenii de presă. Căci presa a trecut prin trei dictaturi și trei cenzuri: regală, antonesciană și comunistă. În această confruntare, rolul nobil al presei devine țintă, iar adevărul tot mai șters. În această permanentă luptă pentru menținerea registrului larg de servicii pe care instituția gazetăriei poate să le aducă societății, se desprind, cu prioritate, apărarea unor obiective  extrem de de importante: cel al libertății de exprimare, cel al liberei manifestări, a pluralismului de opinii, toate la un loc recunoscute ca fiind cele mai importante valori democratice. Lupta aceasta strânsă se desfășoară neîntrerupt în spațiul public și mediatic, pentru menținerea unui  just echilibru între garantarea libertății de exprimare și protecția tuturor drepturilor legitime. Și această confruntare nu se va opri niciodată. De aici și rolul nobil al presei.

Există obiecțiuni ale celor care cred că o libertate fără răspundere efectivă, dăunează mai mult decât servește presa pe care o merită. De aici pornește și întrebarea: când vom avea o presă civilizată, credibilă și la dispoziția cetățeanului, așa după cum se practică în țările cu democrație consolidată? Dacă știm să ne batem pentru democrație, este de la sine înțeles că vom avea o presă ca la ei.

Credem că argumentul nu e deloc în favoarea presei, căci dacă presa trebuie, sau nu,  poate să facă altceva decât să răsfrângă moravurile și defecțiunile unei societăți evoluate sau nu, – se mai poate vorbi, în acest caz de, de nobilul rol ale presei? Care mai este rostul ei în  viața uni popor, dacă ea nu este în stare să facă nimic pentru a-i ridica capacitatea de reacție, gradul de cultură, de civilizație?

România a ajuns o țară cu oameni politici înrăiți, înstrăinați de țara lor, iresponsabili, venali, mercantili, incapabili să dea răspunsuri adecvate cerințelor societății. Puterea executivă s-a transformat într-o dictatură funcționărească, obișnuită să facă abuz și nu uz de lege, situându-se sub nivelul oricărei așteptări cetățenești, iar opinia publică a ajuns în stare de dihonie, deci neînchegată, rămânând pe mai departe confuză, fluctuantă, volatilă și bombardată, brutal, cu știri triviale, cu „fake news-uri”, cu „bad news-uri” și senzaționalul numit „breking news”.

Privind acest tablou cenușiu al presei captive, uneori, și nu liberă în totalitate, constatăm, cu nedumerire, că aceasta refuză să  oglindească și să urmeze virtuoasa ei traiectorie morală, că nu-și dă  nicio silință să provoace o reacție, pentru a atrage atenția factorilor de putere că și-au uitat menirea politică. Nu-și recunoaște nicio obligație de a reforma, de a îndrepta, de a înfiera răul din societate, apucând pe căi greșite, de cele mai multe ori pe căi comerciale sau pe cele trasate de patronal trustului de presă, care este altceva.Pentru că la români, proprietarii mass media cochetează destul de apropiat cu factorii de putere politici, activitățile de presă fiind mai puțin preocupate  de afaceri, ca posibile oportunități de profit, ci mai de grabă ca oportunități pentru a se câștiga, tezauriza și consolida mai multă influență. Orice politcian care tinde să ajungă la vârful puterii trebuie să știe a-și cumpăra influență și a-și vinde imaginea publică, iar această metamorfoză de trecere de la poziția de candidat la aceea de lider politic se datorează, în primul rând, mass-mediei.

Nedumerirea și cumpăna firească ne obligă a socoti, ca și alți apărători din alte țări ai libertății presei libere, că nu  se poate vorbi de un rol nobil  al presei, fiindcă a încetat să mai existe acest rol important în viața unui popor, neîndeplinindu-și nobila sa misiune pentru care a fost creată. În fața unei asemenea căderi a misiunii nobile a presei, apare fireasca întrebare: unde se termină adevărul și unde începe ficțiunea în operațiunile de presă? Începem, atunci când lecturăm paginile unui ziar să constatăm că toate construcțiile frazale plutesc în  abulic, iar unele materiale mustesc de fraze encomiastice, bieții cititori fiind trimiși în deșertăciunea ficțiunii. S-a ajuns, astăzi, la momentul când jurnaliștii care spun adevărul să fie huliți, disprețuiți, sfidați și trimiși în șomaj la marginea uitării, greu recuperabili ca urmare inexistenței unui sindicat al presei foarte puternic. Mulți dintre jurnaliști, buni și foarte buni, au trecut la deschiderea blogurilor personale, consimțind să trimită spațiului public digital adevărurile care dor. Acolo, jurnaliști onești și credincioși misiunii nobile a presei libere, își țin  jurnalele publice, postând articole, întâmplări, investigații jurnalistice, idei, cunoștințe, opinii care sunt adresate celor interesați să citească și să vadă narațiuni video, imagini, linkuri etc.

Este tot mai jenant să constatăm faptul că nu au încetat nicio clipă sudalmele jurnalistice, împletite cu osanalele diseminate pe piața spațiului mediatic, punând în discuție presa și libertatea ei de exprimare. Și mai mult, a dispărut lupta pe care presa, în general, o duce  contra tentativei de a i se restrânge libertatea, suprapunându-se hărții sponsorilor politici, rolul ei nobil fiind adumbrit de interese comerciale, de factori de putere care au creat suficiente condiții de a restrânge subtil și cu delicatețe rolul nobil al presei. Câinii de pază ai democrației au fost dresați și îmblânziți într-o societate cu libertatea ciuntită, mascat cenzurată.  Am unele dubii că mai există presa independentă, angajată doar în slujba adevărului și numai al lui. Presa a devenit  afiliată la diverse centre de putere politică sau  administrativă și  aruncă necontenit cu  informații false în adevăr, deoarece așa i se comandă.

Construită și înțeleasă altfel, presa nu poate duce decât la conflicte între ea și societatea organică în care ființează, presă care vrea să se apere împotriva oricărui germen de disoluție, de oriunde ar veni el. Iar acești germeni de disoluție s-au înmulțit într-atât de mult încât s-au transformat într-o adevărată epidemie, alarmând sindicatele și uniunile de presă.  Iar din acest motiv, tot mai mulți jurnalişti, în loc să beneficieze în munca lor nobilă de cele mai moderne și complete coduri deontologice, le fac uitate în fața ofertelor tentante venite din spațiul puterilor banului, dovedindu-se că tot ce învârte societatea românească, de la liberalizarea ei încoace, este banul.

Urmare globalizării comunicațiilor digitale s-a redus cumplit bătrâna presa scrisă,  fiind înlocuită, din mers, cu presa de site, online și cea de pe reţelele sociale, consumatorul de informație, înfulecând senzaționalul afișat electronic exact ca nişte animale de pradă înfometate , nemaiavând timp pentru reflecții personale și nefăcând niciun meschin de mic efort spre a desprinde binele de rău, ficțiunea de adevăr.

Jurnaliştii de azi nu au răbdare să mai asculte, fiindcă preferă statul la pândã să fure o știre, urmând apoi s-o rostogolească în spațiul public. Ei sunt foarte atenți să prindă și surprindă o greșeală de limbaj cât de mica, un gest ieșit din comun, o contrazicere în termeni, ori vreo afirmaţie cu dublu înţeles, pentru a o publica în ziar ca un „breking news” și, în acest mod, să o înșurubeze, adânc, în gândirea cititorului. Este, până la urmă, meseria lui de bază pe care ştie să o facã si pe care trebuie să o facă. Dacă nu reuşeşte să scrie lucruri senzaţionale, ziarul nu se va vinde, patronul va pierde bani, iar el, gazetarul, îşi va pierde slujba.  Aceasta este presa liberă: liberă să inventeze, liberă să informeze, liberă să atace, să calomnieze, liberă să caute și să investigheze. În ipoteza că vrea, presa e liberă să-l distrugă pe cel ce are inconştienţa să i se împotrivească. Poate tocmai din cauza acestui curaj profesional, manifestat cu orice risc, presa, într-o democraţie, este considerată a patra putere. Dar când cineva, cu inteligență și eficiență, o va utiliza cu artă presa are o influență mai mare decât celelalte trei puteri împreună. Jurnaliștii pot crea o opinie publică puternică, favorabilă si pot modifica opinia publică, pentru că ziariști de profesie pot manipula opinia publică.  Realizatorul de jurnal, de radio sau televiziune, are o mare putere și capacitate de a influenta  opinia publică. Jurnaliștii devin cei mai puternici aliați ai publicului atât în investigarea marilor cazuri de corupție, crimă, social etc., cât și ca cel mai important aliat al unui factor de putere, să rămână la putere.

Trebui să admitem că în actuala societate liberală, orice jurnalist este un angajat al patronului care este proprietarul unui trust de presă. Presa scrisă, statiile de radio si televiziune sunt întreprinderi ce aparţin fie statului, cazul televiziunii și radioului public, fie patronilor, aceștia din urmă având interesul să câştige bani mulți, ca să nu închidă afacerea.

Jurnaliştii sunt salariațiicu acte în regulă ai patronilor lor, ascultând fiecare de autoritatea acestora.  Independența jurnalistului este afectată în mod diferit astfel: el poate scrie cum vrea, însă nu poate scrie ce vrea, căci altminteri vine în contradicție cu politica  proprietarului jurnalului.

Un ziarist va putea scrie ce vrea, sau să spună ce vrea doar dacă este proprietarul instituției media. Dar și în acest caz fericit, jurnalistul va descoperi un mare adevãr: pentru ca un ziar, un radio, o televiziune să existe, trebuie sã vândă știrea, or după toată știința noastră, numai știrea rea și bine toaletată se vinde. Este și motivul pentru care moderatorii emisiunilor de televiziune au întors complet foaia, renunţând la funcția de arbitru între publicul telespectator și invitat, devenind, vorba lui Andrei Pleșu, un domn sau o doamnă care are de spus ceva si preferă sa o facă recurgând la câţiva invitaţi, mai mult sau mai putin decorativi. Moderatorul român nu moderează: ia la întrebări, dojeneşte, demonstrează și condamnă. Nu e o fire interogativă: are, încă dinaintea emisiunii, toate răspunsurile.

Deși în nobila meserie de jurnalist nu ar trebui să fie decât armonie, seriozitate maximă, echilibru, coeziune, solidaritate de breslă și curaj, iată că dihonia s-a întins ca o pecingine urâtă și în această meserie pe care o socoteam a patra putere în stat. Și asta pentru că unii jurnaliștii au abdicat de la una din cele mai importante virtuți specifice lor – independența profesională. Din moment ce unii dintre ziariști au trecut cu scule și inspirație în solda stăpânilor media,  s-a dus pe apa sâmbetei independența și coeziunea breslei, ajungându-se la confruntări jenante în spațiul mediatic și la trivialisme publice rostite cu și un și mai apăsat grobianism, între oamenii de presă. Fără îndoială, că nu toți, ci doar cei cărora caracterul le-a intrat în vacanță. Aceștia nu mai sunt credibili, nu vor mai fi credibili, nu vor mai fi citiți, ci, dimpotrivă, vor păți ceea ce pățesc politicienii în spațiul public: sunt fugăriți și afurisiți cu salivă, vor fi nefrecventabili. Din tot acest război, perdanții suntem noi cititorii, consumatorii de știri, din păcate false, alteori fotoshopate, căci nu ne mai putem răzima, la nevoie, pe condeiul și opinia ziaristului militant, de meserie. Rolul nobil al presei s-a transformat, pe ici pe colo, într-unul ignobil. Parte din „presarii” noștri au devenit ridicoli de lacomi, infatuați, aroganți, urâți, respingători, mincinoși, ipocriți, sicofanți, şantajişti   și „melodramatici”. Iar alții, cu cazier, ne dau sfaturi pe sticlă,  unele mai imorale, și mincinoase, considerând cititorul, ascultătorul și telespectatorul în cale afară de naiv. Am uneori impresia că pe vechiul drum al presei, adevărul își pierde din contur, fiindu-i capturate fruntariile, iar de aici poate începe drumul ficțiunii și al informațiilor false, manipulatorii. Rămân, totuși, un idealist și cred, cu acribie, că rolul nobil al presei, chiar dacă pe undeva este lipsit de strălucire, nu va dispare și gazetăria angajantă, reactivă, cea bună și adevărată, va continua să se deplaseze către rosturile sale adevărate ce țin de libertatea de exprimare, de libera ei manifestare, de pluralismul de opinii, deoarece adevăratul filon al condeierilor noștri din presa scrisă și audio-video, a internetului extins și al rețelelor explosive de socializare nu a dispărut, ci s-a concentrat într-o puternică organizație cum este aceea a Uniunii Ziariştilor Profesioniști din România din al cărui Cod deontologic extragem două prevederi limpezi, arătând în chip strălucit rolul nobil al presei, considerată gardian al adevărului: Respectul pentru adevăr şi informarea corectă a publicului sunt imperativele supreme ale jurnalistului, căruia îi sunt interzise acceptarea şi acordarea de avantaje de orice fel, menite să îngrădească sau să influenţeze libertatea de decizie a redactorului şi a editorului.

Stan Petrescu / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.