default-logo

Căsătoria, credința și… Diogene

PICURI DE ÎNTELEPCIUNE

1.Multe  sunt necazurile și greutățile care vin în căsătorie, dar ele sunt prilej de aur ca să probeze acea iubire și acea fidelitate promise la slujba Cununiei, și anume că cei doi vor păstra legătura dragostei și a unirii între ei până la mormânt, „curată, neîntreruptă, dreaptă și cinstită”. Dacă un soldat își dă brațul sau piciorul sau viața însăși pentru patria pe care o iubește, un bărbat sau o femeie trebuie să renunțe la mândrie și la mânie, să lase dragostea să existe, să hrănească și să fortifice căsătoria. Dragostea niciodată nu calculează costul! A spune: „Eu am dat 50 de procente, acum e rândul tău să dai 50 de procente”, este ca un contract într-o afacere. Iubirea adevărată se dăruiește; ea dă și dă și dă din nou. „Dăruind vei dobândi” – zice părintele Nicolae Steinhardt. Unii tineri cred că, în momentul care sunt cununați în biserică și preotul le binecuvintează căsătoria lor, un înger din cer trage în jos un mâner și numaidecât se revarsă de sus fericirea și bucuria peste ei! Nu, nu este întocmai! Fericirea, atât cât o putem avea pe pământ, trebuie să fie dobândită. Oamenii de astăzi uită semnificația și importanța sacrificiului în căsătorie. O nuntă este un eveniment, dar căsătoria este o realizare, este o investiție. Cu cât investești mai mult pentru bunăstarea celuilalt, cu atât mai mare va fi fericirea pe care o vei găsi în căsătorie. O maximă populară spune: „Cel ce dă, lui își dă”.

 2.Pe pământul țării noastre, sfințit și binecuvântat prin jertfe și sânge de eroi și de martiri, cutreieră astăzi atâția sectari și eretici care îndrăznesc să ofere otrava învățăturilor lor. Aceștea ne îndeamnă să nu mai cinstim pe Maica Domnului și pe sfinți și spun că nu mai trebuie să ținem sărbătorile și că postul nu mai este de folos. Astfel de lupi îmbrăcați în piei de oaie (cf. Matei 7, 15) s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie și se silesc să smulgă din suflete credința cea adevărată cu mireasmă evanghelică și apostolică. În locul adevărului mântuitor, aceștia caută să impună otrava unei „credințe noi”: fără biserică sfințită, fără cruce, fără Taine, fără aghiasmă, fără icoane și moaște, fără slujbe de pomenire a morților. Ei răstălmăcesc Sfintele Scripturi „spre a lor pierzare” (II Petru 3, 16). Să nu uităm că suntem creștini de două mii de ani. Poporul român a primit credința creștină de la începutul formării sale, credința care, de-a lungul istoriei, a devenit pentru noi Lege românească. Dacă ne-am născut creștini trebuie să trăim creștinește și să murim creștini. Dreptcredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu și-a dat viața pentru Hristos, arătându-ne nouă că adevărata bogăție este credința în Dumnezeu, este mântuirea sufletului (cf. Marcu 8, 35). Pentru românul ortodox, credința în Dumnezeu nu se poate schimba după mintea fiecăruia, ci se impune păstrarea nealterată a învățăturilor sfinte, lăsate de către Mântuitorul nostru și transmise de către Sfinții Apostoli și urmașii acestora.

3.Se știe că în vechime trăia în Grecia un filosof cu numele Diogene. El era atât de sărac, încât nu poseda decât o traisă și o manta. De bună voie, a renunțat la toate, iar pentru aceasta se simțea fericit și trăia liber ca pasărea în zbor; locuia într-un butoi! Se zice că la Diogene a venit într-o zi regele Alexandru Macedon și i-a zis: „Văd că multe îți lipsesc. Cere-mi ce dorești și eu te voi ajuta”. Filosoful i-a răspuns: „Mulțumeasc, Alexandre, dar n-am nevoie de nimic. Și apoi spune-mi cui îi lipsesc mai multe lucruri? Mie, care n-am decât traista și mantaua, ori ție care, fiind stăpânul unei împărății atât de întinse, vrei să cucerești toată lumea? Fii sigur, că eu sunt mai bogat decât tine”. Avea dreptate Diogene. Lui nu-i lipsea nimic, fiindcă avea inima vindecată de dorințe chinuitoare. Astfel de ucenici dorește să formeze Iisus. Oameni săraci cu inima, oameni care nu vor să se îmbogățească sau care, avuți fiind, nu iubesc cu patimă cele ce posedă, nu sunt robii averii, ci stăpânii ei, gata să împartă bunurile lor celor săraci și să renunțe la patimi și la tot ce-i robește. Singura avere pe care este dator s-o râvnească un creștin, s-o caute și s-o adune, este comoara faptelor  de îndurare către aproapele precum Domnul a poruncit: „Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură. Ci adunați-vă comori în cer…. că unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 19-21).

Din volumul „HRISTOS, SALVAREA NOASTRĂ”

Preot Ortodox Român Ilie Bucur Sărmășanul

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.