◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Timpul ca amintire. Trecutul ca timp individual și timp istoric

    IOAN ALEXANDRU este unul dintre poeții care au în cel mai înalt grad nostalgia trecutului, obsesia originilor. Modalitatea evocării este însă la el alta, inconfundabilă : imnul. El realizează prin poezia imnică o nouă viziune lirică, programatică şi sintetică, contrastând izbitor cu o întreagă direcţie a poeziei contemporane. Imnele lui Ioan Alexandru redescoperă bucuria comunicării cu strămoşii, cu părinţii, cu istoria neamului, cu trecutul, prezentul şi viitorul lui, cu viaţa şi împlinirile sale, cu lumina şi rodul, cu naşterea, nunta, cu cântecul,  toate celebrând viaţa, acel permanent  A FI, care are puterea de a converti chiar moartea în nuntire mioritică. Regăsirea eului, a omului deplin, a încrederii în valorile perene- patria, istoria cu eroii ei, satul, ţăranul, graiul românesc-care, toate, se constituie în repere ale permanenţei, reprezintă motivele centrale ale poeziei lui Ioan Alexandru.

   Imnele bucuriei  (1973) marchează în creaţia lui Ioan Alexandru o nouă etapă lirică, prin întoarcerea poetului la temele primordiale, dintre care cea mai importantă esta Patria, “Maica Patrie, Maica Maicilor”.Volumele următoare, Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Moldovei (1980), Imnele Ţării Româneşti (1981) , Imnele Putnei (1985), Imnele Maramureşului (1988)  trădează o adâncă împătimire într-un subiect care devine pentru Ioan Alexandru o meditaţie cu privire la lume, la rosturile mesianice ale poetului. El are obsesia originilor, este fascinat de trecut, iar evocarea marilor figuri ale istoriei noastre naţionale îi oferă prilejul unei exemplare lecţii de educaţie morală, în sensul celei mai nobile descendenţe a poeziei ardelene.

   Cu aducerile sale aminte, poetul posedă harul ( iniţiatic ) de a vedea în trecut şi de a înainta “Până la cămările tainice/unde zăvorât străjuie/Ceasul săvârşirii jerfelor”(Imnul Carpaţilor). Pe urmele lui Lucian Blaga, el aude murmurul goetheanelor Mume, graiul morţilor, cărora le închină un impresionant imn. ( Imnul morţilor). Crezul său este, în linia celei mai bune poezii ardelene, mesianic şi poetul se face purtătorul de cuvânt al strămoşilor săi, al tradiţiilor, al datinilor şi obiceiurilor milenare “”Dar cei ce nu mai sânt aici, strămoşii mei/ Cohortele de morţi acolo-n Transilvanii/Ioanii milioane şi Paveli dedesubt/Lemnarii drepţi, păstorii şi mocanii/Cum să îi strig pe nume, să-i îndemn/Asta mi-e-n lume singura menire/Aducere aminte strămoşilor sărmani/Pe fiecare-n parte, eternă pomenire”.( Imnul străbunilor).

   Timpul ca amintire este sursa esenţială care alimentează lirismul vizionar al lui Ioan Alexandru. Poetul are cultul strămoşilor ( “ Din sat în sat mi-am zis că voi umbla/Și să-i întreb câți își aduc aminte/Din casă-n casă și din om în om/ Să îi ascult vorbindu-mi de părinte”), alături de milioanele de anonimi care fac istoria, el pomenește pe marii bărbați, eroii care s-au sacrificat pentru eternizarea Patriei. Pomenirea părinților, a originilor sale țărănești vine dintr-o bucurie nefalsificată :”Pe dealul Transilvaniei sărac/Părinții mei cărunți mi se arată/Ca două stele umblă pe pământ/ Sub cerul blând de toamnă luminată”.( Părinții). Transilvania lui Ioan Alexandru e o țară străveche, satul evocat de el e un sat mitic, proiectat într-o lumină aureolată, sacramentală. Lumina e unul din simbolurile centrale:”Scriu pe lumină cu lumină/Imne senine, cum s-au scris/Pe vremea când Adam era tovarăș/Cu cerul sfânt în Paradis”( Lumina).

   Proiecția în trecut, care merge, uneori, până în timpuri imemoriale, vine la Ioan Aleaxandru din nevoia unei largi deschideri în istorie, de a crea o dimensiune a duratei. El evocă astfel pe marii martiri ai neamului, pe voievozii patrioți, pe conducătorii marilor răscoale, pe cărturarii crucificați pe altarul slujirii poporului, ca și pe nenumărații anonimi, sanctificați de proiecția imnică. Poetul nu ostenește să-i cânte pe Gelu, pe Horia, pa Gheorghe Șincai, pe Avram Iancu, ca și pe Alexandru cel Bun, Bogdan Voievod, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Nicolae Bălcescu, Mihai Eminescu. Hieratismul viziunii explică și maniera descripțiilor, tehnica portretistică.

“Slăviții strămoși “ ai neamului, aureolați de măreția sacrificiului, purificați, intră într-un alt timp, al eternității, care le modifică trăsăturile fizice și morale, făcând din ei niște sfinți, niște icoane fără preț, cu care stăm mărturie în istorie. Ei sunt “stâlpii treji ai aducerii-aminte”.

Portretele amintesc de iconografia bizantină („Toți ies din truda istovirii lor/Zbârciți la față sfinți la căutare”), proiecția este expresionistă, dar noi sunt semnificațiile pe care poetul le scoate dintr-o tehnică depășită, însă reîmprospătată. Alteori, portretele au o măreție legendară, ele fiind desenate pe un fundal cosmic, ceea ce sugerează, încă o dată, înscrierea lor în eternitate, ca repere în istorie: „Capul lui Mihai în Univers/Licăre drumul Patriei spre Mâine”.

Centrul de greutate din Imnele Moldovei îl reprezintă istoria și eroii ei, ca și locurile cu importanță istorică, aparținând nu nmai spațiului moldovenesc, ci întregii țări. Pomelnicul Mânăstirii Bistrița păstrează de șase veacuri amintirea domnilor Moldovei. Focul sacru nu încetează să ardă. El luminează un trecut glorios, al cărui prag nu-l poți trece „la-ntâmplare”. Poezia, ca evocatoare a acestui trecut, devine ea însăși o amintire, sublimată, un cult al strămoșilor, un cântec de pomenire, pentru că “ toate sunt aducere aminte”. Amintirea trecutului nu înseamnă numai a marilor voievozi, eroi ai Patriei, ci și a celor mulți anonimi, “Vrednici cu toți de-a dreptul în altar/ Rostiți pe nume lângă sfânta masă”: “Pomenește-i Doamne pe străbuni/Pe-adormiții întru fericire/Voievozi alături de țărani/În aceeași tainică oștire”.

Desigur, însă că, mai presus de orice, pomenirea lui Ștefan cel Mare, căruia îi și sunt închinate aceste “Imne”, ocupă locul central. Sunt amintite glorioasele sale fapte de arme, neînduplecarea în luptă, jertfa de sânge, locurile cu o rezonanță istorică încărcată de măreție, Vasluiul, Războieni, Dumbrava Roșie, Valea Albă. Portretul eroului, amintind de caracterizarea cronicarului, este măreț nu prin datele fizice, ci prin înălțimea idealului său- obținerea și păstrarea independenței patriei, intrarea ei în nemurire :”Și la Suceava pârcălabii-n porți/Primesc pe câmpul socotit dreptate/ Mărunt de stat un voievod rănit/Pe calul alb să intre în cetate”.

Istoria tocmai asta înseamnă : a lăsa o urmă, prin jertfă, în timp. “ Un neam înseamnă jertfă pe pământ”, spunea poetul. Amintirea acestor jertfe ale trecutului (“ Moldova calcă altfel pe sub nori/De când e țărna-aducere aminte”) trebuie să trezească permanent în urmași un ecou al continuității luptei:”Și-i mult prea greu să fim urniți de-aici/ Cu munți și văi în ceruri printre stele/ Cu Voroneț cu tot ne-am împlântat/ Și n-ai cu ce ne smulge dintre ele « ( « Istorie »).

Sentimentul patriei la Ioan Alexandru înseamnă dragostea față de părinți, acele “columne de aur” care o susțin (“Nu-i patrie unde nu sunt părinți”-“Părinții”), iar unul dintre ei, alături de cei amintiți mai înainte, este Constantin Brâncoveanu. Patria este « plămânul de aducere aminte”, este schitul unde ard candelele veșnice. Implicat în tragedie (“ La Hurezi și eu decapitat/Țin pe umeri focul mărturie”), poetul luminează chipurile sanctificate prin jerfă ale Basarabilor- Brâncoveanu și cei patru fii ai săi, peste care “vremea nu mai trece”, intrând în eternitate prin măreția sacrificiului:”Brâncoveanu a scăpat de vămi/Cu copiii dincolo de moarte”.(« Imnul lui Constantin Brâncoveanu »). Autoblestemul poetului sună ca un patetic angajament față de slujirea acestui ideal de o mare puritate morală:”Sece carnea mea de pe pământ/ Putrezească sufletul în mine/De voi rușina credința ta/Brâncovene frate Constantine”.

Intre toate aceste spații evocate de poet există un canal intim de comunicare, pentru că, în fond, în conștiința sa, țara este una singură.  Se realizează astfel un schimb de valori spirituale, simbolice, care trebuie să treacă-n amintire, pentru păstrarea lor în eternitate. Structural, Ioan Alexandru este vates, un spirit mesianic, un pedagog al neamului, care dă lecții contemporanilor și urmașilor, apelând la trecut, dar gândindu-se la viitor, pentru că este un om al cetății, al prezentului.

Ion Haineș  / UZPR

bucurestiul-literar.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *