În copilărie, după ce am învăţat Rugăciunea Domnească, tatăl meu a considerat că trebuie să cunosc şi poezia „Doina”, de Mihai Eminescu, explicându-mi că ea reprezintă durerea poporului meu.
Iar ca să nu mă sperii de strofele lungi, fiindcă aveam pe atunci vreo 5 ani, a început să o recite cu intonaţie, punând accent pe fiecare cuvânt, ca şi cum trebuia să învăţ nu doar versurile, dar şi respiraţia ei:
„De la Nistru pân’ la Tisa,
Tot românul plânsu-mi-sa
Că nu poate străbate
De atâta străinătate…”
Aşa că nu mi-a fost greu s-o memorez, mai ales că aceasta purta numele meu, iar eu, în mintea mea de copil, eram convinsă că marele Eminescu a scris-o pentru mine şi pentru toate Doinele din lume.
Şi, spre bucuria mea, tata nu m-a contrazis, dar m-a sfătuit că ar fi bine să cunosc şi alte poezii, exprimându-mi în felul acesta recunoştinţa faţă de poet, care a scris nu doar o singură „Doină”, dar şi altele:
„Ce stă vântul să tot bată,
Prin frunza de tei uscată,
Şi frângându-mi ramurile
Să lovească geamurile…”
Iar eu, ca un copil cuminte, le-am învăţat, rugându-l, totodată, să-mi facă cunoştinţă şi mie cu marele scriitor, ca mai apoi să mă laud tuturor colegilor de grădiniţă.
Astăzi, amintindu-mi de acele momente frumoase, când obişnuiam să recităm împreună, regret că mulţi copii din generaţia actuală nu-l cunosc pe Eminescu şi nici nu vor. Or, se găsesc unii invidioşi care-i critică opera, afirmând că pe lumea asta sunt poeţi mult mai valoroşi, iar aceştia sunt ei, doar că încă nu au fost descoperiţi.
Însă, până când timpul le va descoperi genialitatea, datoria noastră, a celorlalţi, este să le explicăm copiilor noştri ce înseamnă dragostea faţă de limbă, istorie şi neam. Iar dacă nu ne reuşeşte, să le citim cât mai des din Eminescu, care continuă şi astăzi să recite plângând pe străzile ţării sale:
„Vai de biet român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna, toamnă,
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui…”
Iar, dacă îi vor auzi glasul cu adevărat, generaţia de mâine nu va fi una rătăcită, dar va fi cea în faţa căreia Eminescu îşi va scoate doliul din piept, semn că neamul lui îndurerat încă nu şi-a pierdut respiraţia.
Doina DABIJA