Eu nu l-am întâlnit pe nonagernarul făgărășan dl. Victor Roșca, nu știu nici cum arată, nici cât de înalt este, nici ce ochi are, nu-i știu decât profesionalismul demonstrat de două decenii de când conduce revista “Candela de Montréal”, ce cultivă limba română departe de vatră.
Aflu că în anul 1948, tânărul Roșca ar fi fost “ridicat”, pe timpul examenului de bacalaureat, pentru vina că ar fi fost împotriva valului comunist ce venea spre țara noastră de la răsărit. La vremea respectivă el n-ar fi avut vreo coloratură politică și cu toate acestea el trebuia neapărat reeducat să ia culoarea roșie. Întâmplarea face ca Victor Roșca să-și fi făcut deja o părere despre ce urma să fie. În înțelegerea sa, valorile legate de iubirea și întrajutorarea aproapelui, de mila creștină urmau să fie “interzise, ba chiar pedepsite cu ani grei de pușcărie. Erau oameni condamnați la 15, 20 de ani pentru că au dat o bucată de pâine la un „fugar””. După părerea sa, valorile tradiționale urmau să fie înlocuite de opusul lor: ateism, ura de clasă, invidie, critică, denunț, lichidare, precum și de corectitudinea politică a momentului.
Mă întrebam ce l-a facut pe Victor Roșca să reziste forței brute, cu riscul schilodirii și al torturii repetate, în loc să ia calea aparent mai ușoară de a accepta reeducarea pe drumul învățăturii Marxist-Leniniste. Dl. Roșca credea că îngrădirea libertății sale spirituale ar fi însemnat pierderea valorilor de până atunci și s-ar fi tradus în final prin pierderea demnității. “Eu am fost un om ca mulți alții. Dar am avut idealurile mele la care nu puteam renunța.” a adăugat.
Ca să înțeleg mai bine, am citit mai întâi cartea “Experimentul Târgșor”, a cărei acțiune se petrece în primii ani după exportarea revoluției roșii la noi. A fost o perioadă în care mulți dintre cei mai străluciți tineri ai țării au fost arestați pe motive diverse. Unii doreau să creadă în Dumnezeu, așa că se aflau în conflict direct cu ateismul trâmbițat de noul regim. Alții se opuneau ocupației sau influenței sovietice. Alții pur și simplu nu aveau origine sănătoasă, căci veneau din familii cu dare de mână sau din familii de chiaburi. Floarea intelectualității noastre a înfundat pușcăriile acelor ani, au fost închiși preoți, generali, chiar unii dintre cei ce înfăptuiseră Marea Unire din 1918, scriitori, profesori, șefi de partide istorice și patrioți care și-au riscat viața pentru țara lor.
În ciuda vremurilor tulburi, de cumpănă, tinerii trimiși la reeducare au rejectat dogma marxistă și au ales să reziste colectiv presiunilor la care au fost supuși.
Eram în căutarea unor răspunsuri despre motivațiile psihologice ale rezistenței celor din campurile de reeducare din acea perioadă. Pe unele încă le mai căutam când am avut șansa să citesc “Moara lui Kalusek”, ce prezintă transformarea vieților normale ale acelor tineri, în iadul pe pământ. Acolo am găsit și răspunsul la întrebarea care m-a urmărit, despre ce îi face pe unii să reziste constrângerilor de tot felul și ce îi face pe alții să se supună. Explicația primului semănător m-a edificat. Dl. Roșca vorbește despre rolul formator al familiei și al comunității. “Tinerețea este pământul în care prinde rădăcini orice sămânță. Ogorul este pregătit de familie, prieteni, dascăli și profesori. Că ogorul produce cuminți sau răzvrătiți, responsabilitatea este, de obicei, a primul semănător. Jocul destinului apare atunci, la început”.
“Moara lui Kalusek” m-a făcut să observ o greșeală fundamentală comisă în acei ani. Mă refer la împărțirea societății în două: în răi și buni. Istoria ne arată că o asemenea dividere, pe orice criteriu, duce invariabil la escalări violente care merg din rău în mai rău. Exemple relativ recente, cum ar fi cazul Rwandezilor, împărțiți în tutsi și hutu, confirmă teoria; mai mult, ele conduc la situații extreme, cu urmări catastrofale, uneori chiar la genocid.
În 1971 s-a efectuat un experiment pe această temă la Stanford University. El a demonstrat că lucrurile scapă rapid de sub control și numai dacă dai oamenilor iluzia puterii. Un grup de persoane a fost împărțit în două. Unora li s-au atribuit rolul de întemnițați și celorlalți de paznici. Chiar dacă vorbim doar despre un joc, o simulare, figuranții și-au intrat totuși în rol. Temnicerul a ajuns să forțeze deținutul, iar cel care a rezistat a devenit ținta abuzurilor de tot felul. Experimentul a fost întrerupt din cauza violenței generate.
Nu înțeleg însă următorul lucru: De ce oare niște elevi din Făgăraș, Brașov sau Sibiu au știut să-și asume riscul plutonului de execuție și al irosirii vieții prin beciurile comuniste, dar cei de la vârf, care ar fi putut schimba ceva, au ales compromisul?
Tocmai de aceea alegerea domnului Roșca, a cărui tinerețe s-a petrecut în pușcării, confruntând “oroarea neputinței umane față de un dușman omniprezent și omnipotent” mi se pare extraordinară. Pentru că era făcută cu prețul unei tinereți irosite. Alegerea nu fusese făcută cu speranța unei linguri de mâncare, ci cu înțelegerea că va fi supus la foame cronică și bătăi bestiale. Rezistența sa nu se făcea pe baza promisiunii unor poziții sau onoruri, ci cu înțelegerea că orice va încerca să întreprindă va fi ruinat. Atunci părea că nu poate câștiga indiferent ce va face, iar singurul bun de apărat era demnitatea ce trebuia păstrată cu orice preț, cu riscul oricăror schingiuiri, schilodiri sau intimidări. Pe timpul întemnițării și torturilor, singurul sprijin la care putea apela era însuși Dumnezeul în care credea și care nu l-a părăsit.
Se relevă astfel importanța covârșitoare a primului semănător, al celui ce plantează ogorul și insuflă dragoste tinerei generații pentru valorile comune. Poate învățăm cât de mult ne-a costat și ne costă pe termen lung faptul că în loc să ne respectăm și să strângem rândurile, am ales să ne transformăm în “ei” și “noi”. Am fi putut învăța să mergem înainte împreună, în loc să fi zdrobit oase.
Un comentariu pentru “În vremuri de cumpănă”
Bun articol, gândit rațional și simțit românește. Bravo, te felicit pentru că textul acesta deschide noi pârtii de responsabilizare. Sunt surprinsă să aflu că dl Victor Roșca este făgărășean de-al nostru, căci tatăl meu era din Sâmbăta de Jos și a făcut Liceul Negru Vodă, cel mai renumit și pe atunci din Făgăraș.Eu public de mult timp în CANDELA DE MONTREAL, dar nu am discutat nimic despre obârșiile noastre, dialogul nostru fiind destul de sumat totdeauna, dialog de trenuri care trec în viteză unul pe lângă altul.
Generația mea a avut un destin intermediar, pentru noi ne-am născut îa începutul socialismului, ne-am început formarea intelectuală exact în obsedantul deceniu, in perioada crâncenă a stalinismului, așa că părinții au înțeles instantaneu cât de periculos era să contrazică, Doamne ferește, cu ceva cele emise în școala românească socialistă. Acela a rămas ADEVĂRUL, aceea LITERATURA, după model sovietic, aceia scriitorii și operele lor. TREZIREA s-a produs în anii ’63-67 ai facultății, când am reușit să pricepem pe Goga, pe Blaga și alții, care fuseseră proscriși. Noi suntem victimele destinului nostru istoric. Sigur că- am recuperat, că am revalorifica pe alte criterii axiologice, dar adolescența rămâne în penumbre, cu încântarea față de TÂNĂRA GARDĂ, unde era adevăratul eroism al tineretului. Ce nenorocire!