Când citesc de plăcere, adesea nimeresc peste cartea vreunui prieten, volum lăsat deoparte anume pentru vremuri prielnice. Și ce poate fi mai prielnic lecturii, decât silențiozitatea însingurării între pereții unei așteptări? Așadar, cel mai aproape, prima dintr-un teanc consistent, este proza îmbrăcată într-o copertă expresivă, ca o invitație la exersarea urcușului, așa, pur și simplu, ca un exercițiu al devenirii. O înșiruire de trepte, săpate în coasta unui deal care desparte două lumi, trecutul de prezent, sunt elementele fundamentale ale scării cunoașterii. În partea introductivă a cărții există și o explicație a acestor trepte, efemerul cu dăinuirea se coagulează împreună, își dau mâna sub auspiciile umanului, spre a tangenția împreună sacrul. Tot despre această îngemănare inefabilă este vorba și în carte. Câteva felii din spațiul teleormănean, aflate sub lupa unui observator fin al realității, minuțios ,,descriitor”, cum ar spune Evgheni Vodolazkin, al vieții, sunt disecate, toponimic și onomastic, cu acribia zămislitorului de peisaje duioase cu ajutorul cuvintelor, apoi stocate pe impresii și sentimente, pe imaginar și real încât cititorul intră la idei. Ilie Moromete a plecat din Marin Preda și se plimbă uimit pe ulițele acestei cărți, constatând că, nu departe de lumea lui, pe aceeași întindere a fabulosului, mai ,,funcționează” ceva asemănător, dar altfel totuși. Personaje memorabile, uneori construite cu zgârcenie, alteori cu generozitate descriptivă demnă de tehnici ale portretiștilor experimentați, intră și ies din scenă cu lejeritatea viului. Este evident că o asemenea arhitectură scriitoricească a necesitat un efort aparte, asemenea aceluia depus în cazul unei ascensiuni cu miză. A urca în stratele superioare ale memoriei afective, a încerca să aduni de acolo nestematele trecutului nu e doar o întreprindere dificilă, ci și riscantă. Nu știi ce vei găsi, fiindcă timpul nu stă degeaba, acoperă de obicei știutul cu straturi dense, grele, de nepăsare. În cazul acestui exercițiu sublim de recuperare a unei bogate moșteniri spirituale, reușita cred că rezidă tocmai în interesul care, deși nu este exprimat explicit, a existat dintotdeauna în pâlpâirea subconștientului. Poate avem de-a face cu un paradox al creativității, pentru a urca în teritoriul memoriei afective a fost nevoie, mai întâi, de o sondare a începutului, a baștinii, a rădăcinii. Este ca un fel de întoarcere la sămânța primordială. Este, mai simplu spus, un fel de urcuș spre adâncuri, ceea ce în această carte se simte cu prisosință. Dar poate că aceasta nu este cea mai reușită ispravă literară a Mioarei Bahna, deși împletirile iscusite ale memorialisticii, în fuioare de beletristică veritabilă, stau gata să ne contrazică oricând. Însă, prin TREPTE ÎN LUT (TipoMoldova, 2019), autoarea se achită de o datorie de onoare față de ea însăși, față de literatura română, și, mai ales, față de oamenii și locurile natale, pe care se pare că le iubește definitiv și necondiționat.
Firiță Carp / UZPR