„Dragostea noastră de neam și țară,
E ca și dulceața de cireașa amară”
Vasile Tărâțeanu
Scriam, la apariția excelentului tratat, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (ajunsă la a cincia ediție), a lui Mihai Cimpoi despre rolul unor „școli” culturale în redeșteptarea neamului. Școala Ardeleană, la sfârșit de secol 18, prin corifeii săi (Ioan Inocențiu Micu-Klein, Samuil Micu, Gh. Șincai, Petru Maior, I. Budai-Deleanu, I. Piuariu-Molnar, Paul Iorgovici, Radu Tempea, C. Diaconovici-Loga, V. Popp, Damaschin Bojinca) a militat și a reușit în istorie să promoveze emanciparea națională și socială, să impună ideea românității neamului și a latinității limbii, ceea ce a dus la realizarea Unirii de la 1 Decembrie 1918.
Peste ani, în celelalte două provincii românești, înstrăinate pe atunci, Basarabia și Bucovna, intelectualii, în special scriitorii, au proclamat: „N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut. Aceasta să se știe din capul locului ca să nu mai vorbim degeaba” (Alexie Mateevici). Să-i amintim și reamintim (chiar selectiv): B.P. Hasdeu, C. Stere, Pan Halippa, Andrei Ciurunga, Doina și Ioan Aldea Teodorovici, E. Coșeriu, Grigore Vieru, Anatol Codru, D. Matcovschi, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, E. Doga, Emil Loteanu, Valeriu Matei etc.
Bucovina boierilor învățați Hurmuzaki, a lui Aron Pumnul își are și-n zilele noastre reprezentanți iluștrii: V. Levițchi, Ilie Zegrea, Mircea Lutic, Alexandrina Cernov. Dar, între aceștia, „crucificat pe harta țării” este, în opinia noastră, scriitorul și gazetarul Vasile Tărățeanu, membru de onoare al Academiei Române din 2011, grație acad. Eugen Simion.
S-a născut la 27 septembrie 1945, în satul Sinăuții de Jos, raionul Hliboca (Adâncata), regiunea Cernăuți, ca fiu al Elenei (născută Puiu) și al lui Dumitru, țărani. În satul natal își face primele clase, continuate din 1962, la Școala Medie Generală nr. 10 Cernăuți, în capitala Bucovinei absolvind și Facultatea de litere a Universității, o clădire monument, fost sediu al Mitropoliei Bucovinei. Este obligat să-și întrerupă studiile universitare pentru stagiul militar, facultatea terminând-o în 1972. Vocația gazetărească și-o manifestă din tinerețe, fiind reporter la ziarul regional „Zorile Bucovinei” din Cernăuți (1969-1981). După 1990, fondează și conduce ziarul „Plai românesc”, emanație a Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți, al cărui secretar era. Datorită conținutului proromânesc, în 1994 Administrația Regională de Stat cere, prin proces, suspendarea ziarului. Ziarul câștică procesul, dar autoritățile ucrainiene (Direcția de presă a Administrației Regionale de Stat) impun condiții inacceptabile, motiv pentru Vasile Tărâțeanu de a părăsi redacția în semn de protest. Întemeiază alte publicații independente: „Arcașul”, „Curierul de Cernăuți” și „Junimea”, în 1999, ca organ al Ligii Tineretului Român din Bucovina „Junimea”.
Activist cultural în sensul real al cuvântului, Vasile Tărățeanu este membru 
fondator al Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți (1989) și apoi secretar al Societății (1991-1992), membru fondator al revistei „Glasul Bucovinei” (1994), al Editurii „Alexandru cel Bun” din Cernăuți (1996), președinte al Fundației „Casa Limbii Române” din Cernăuți, vicepreședinte al Ligii Culturii pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, directorul Centrului Cultural „Eudoxiu Hurmuzaki” din Cernăuți (din 2015), instituție privată grație gestului avocatului bucureștean Eugen Patraș de a cumpăra un imobil pentru funcționarea acestei instituții, unde Vasile Tărățeanu împreună cu soția sa, Elena Vântu, organizează o gamă diversă de manifestări culturale, se ocupă de Casa memorială „Aron Pumnul” (în stare avansată de degradare). Deci, acest Centru Cultural nu aparține sau se subordonează Institutului Cultural Român.
Vasile Tărățeanu este membru al Uniunii Scriitorilor din România, din Moldova, al Centrului Academic Internațional „M. Eminescu” din Chișinău, fondat și condus de acad. Mihai Cimpoi etc., a fost onorat, ca îndreptățire cu numeroase premii literare, diplome, medalii și titluri onorofice, între care și Marele Premiu Internațional pentru Arte acordat în cadrul Festivalului Internațional „Nopțile de poezie de la Curtea de Argeș” (2005).
A debutat cu versuri în ziarul raional din Hliboca, în 1962, iar editorial debutează în 1981, cu volumul de poezii „Harpele ploii”. Au urmat alte volume de versuri și publicistică prin care apără valorile culturii naționale și identitatea românilor din Ucraina (fiind, o perioadă, și deputat în Consiliul Regional Cernăuți), pentru care a „beneficiat” de rele tratamente (amenințări, bătăi, presiuni etc.). O parte din poeziile sale au figrat în antologii și manuale școlare, au fost traduse în ucrainiană, sârbă, engleză, franceză, suedeză, au fost transpuse pe muzică (cântate și de Tudor Gheorghe).
„Bolnav de România”, cum l-a portretizat excelent Gh. Tomozei, Vasile Tărâțeanu, mic de stat, dar mare la fapte, precum înaintașii Ștefan cel Mare sau Grigore Vieru, a fost/este iubit, dar și urât chiar de unii conaționali („straniu, inexplicabil, necorespunzător, lipsit de ligică și dăunător din punctul de vedere al interesului general” zice unul Vlad Cătineanu, iar o „doamnă”, Corina Sandu, crede că „între spațiile libere dintre cuvintele poeziilor domnului Tărâțeanu nu vom găsi nimic”).
Dar, Vasile Tărâțeanu își duce crucea cu demnitate și mândrie națională, cutreieră Țara în „ cruciș și-n curmeziș” (M. Eminescu), pleacă la el acasă cu desaga de cărți, precum odinioară Badea Cârțan sau Eminescu (transportând în Bucovina broșura lui Kogălniceanu privind drepturile românilor din Imperiul Habsburgic), astfel încât te miri și te mândrești în același timp, câtă energie și patos românesc are „acest poet al înstrăinării, mereu în căutarea identității pierdute” (M. Cimpoi).
Sârma ghimpată are pentru el o semnificație crudă. Născut într-un sat prin care sârma ghimpată trecea pe ulița satului, delimitând două țări „frățești” (România și U.R.S.S.), o grănițuire a țării, cum ar spune acad. Al. Surdu, el a pus pe frontispiciul unui ziar cernăuțean acest simbol monstru; obligat de autorități să șteargă sârma de pe frontispiciu, dar refuzând, Vasile își vede fiul mort la Suceava, unde era student, la numai 24 de ani; moarte suspectă, neelucidată. La Centenarul Unirii, în 2018, pentru simplul fapt că a adus câteva afișe și cărți referitoare la actul de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, Vasile Tărâțeanu a fost din nou bătut, amenințat cu procese. Dar el tot n-a cedat; i-a cedat doar inima și o parte a corpului, fiind internat de urgență la Iași, alături aflându-se oameni de bine.
Vasile Tărâțeanu moștenește destinul fratelui mamei sale, Visarion Puiu, rămas în partea românească a satului, cu speranța logică a reunificării satului și a familiei. Absolvent al celebrei Facultăți de Teologie din Cernăuți cu teza Comunismul marxist față de învățătura creștină, în 1938, pentru care a primit nu „magna cum laude”, ci 12 ani de temniță comunistă, Visarion Puiu își cunoaște nepotul abia în 1969, la București.
Înnobilindu-mă cu prietenia sa, i-am editat la Fundația Scrisul Românesc din Craiova două cărți în colecția „Români uitați”, Iluzii și lacrimi ( în 2001, cu prefața subsemnatului, pentru care a primit premiul Fundației și al Societății Scriitorilor Bucovineni) și Stâlpul de foc al jertfirii de cuvânt ( în 2007). Este cetățean de onoare al Craiovei, alături de Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Eugen Doga, Ilie Ilașcu), participant activ și permanent la Festivalurile Internaționale literare „Marin Sorescu” și „Adrian Păunescu”, al Zilelor Basarabiei și Bucovinei, toate având loc în Cetatea Băniei.
Pentru ca rândurile mele despre scriitorul, gazetarul și omul Vasile Tărâțeanu să aibă acoperire deplină voi apela la opiniile unor reputați scriitori:
Grigore Vieru: „Vasile Tărâțeanu este bradul de munte, iar rășina tulpinei sale nu este altceva decât viața rănită, dar nicicând îngenunchiată pe care o trăiește în mijlocul unor necontenite furtuni istorice”.
Nicolae Dabija: „Vasile Tărâţeanu lasă impresia că s-ar trage din stirpea acelor străjeri de odinioară de la margine de ţară, care – aceasta fiind misiunea lor de secole la fruntarii – după ce dădea semnul de alarmă cu «şfoara» aprinsă pe culmi, urma să se bată şi să ţină piept aproape de unul singur cetelor năvălitoare, până să ajungă la el grosul oştilor voievodale hăt de la cetatea de scaun”.
Gheorghe Tomozei: „Un poet român visând România, bolnav de România, un poet exprimat în tot mai puternice poeme înţelepţite de lacrimă, scrise cu o atât de mare ingeniozitate încât, cu tinereţea lor, par opera unui bătrân copil al poeziei…”
Mihai Cimpoi: „Clădit într-o statură în care e mai mult suflet decât trup, Vasile Tărâţeanu (n. 27.IX. 1945 la Sinăuţii de Jos) e un bucovinean rătăcitor care-şi prinde o cravată lată şi înflorată ce-i serveşte drept plapomă în desele drumuri de cărăuşie gazetărească şi poetică şi care apare în ochii noştri ca un spiriduş carpatin întrupat din duh de munte şi din somn de flori de câmpie”.
Adrian Dinu Rachieru: „Mic, vioi, plin de neastâmpăr, debordant chiar, Vasile Tărâţeanu trăieşte la Cernăuţi, acolo unde dregătorii urbei ar fi vrut, vorba poetului, «să împăieze privighetoarea». Suferinţa celor din nordul Bucovinei este de neimaginat[…]Iar Vasile Tărâţeanu este omul care «apasă pe condei / ca pe un «trăgaci». Capabil deci să «înflăcăreze stindarde», să tragă «clopotul de alarmă / al conştiinţei de neam», să alerge în toate părţile pentru a scoate Plai românesc, publicaţie care – prin zbaterea acestui împătimit poet care a fost şi redactorul-şef al ziarului – continuă să apară, învingând toate potrivniciile”.
Viorel Dinescu: „Vasile Tărâţeanu nu se joacă cu vorbele, nu este festivist când scrie despre destinul limbii române, care e patria noastră a tuturor, dar nici nu-şi face iluzii […] Spre deosebire de vizionarii pseudoelitişti care se zbat în aventuri formale şi formaliste, pentru Vasile Tărâţeanu viaţa e resimţită ca un «pat de Procust», împotriva căruia eşti dator să lupţi, iar nu să te laşi lungit sau scurtat după pofta călăului”.
Theodor Codreanu: Vasile Tărâţeanu „este, probabil, poetul cu cea mai acută conştiinţă a insulei roase pe margini. El simte colţii vicleni şi otrăvitori ai rozătoarelor[…] Strigătul simplu, de un dramatism singular al liricii lui Vasile Tărâţeanu, se adresează nu atât Bucovinei, cât românilor uituci care se cred nemuritori în insula încă aparent păzită de graniţe”.
Victor Crăciun: „În ordinea definirii ei, personalitatea lui Vasile Tărâţeanu s-a manifestat şi dezvoltat în trei direcţii esenţiale: poetul, publicistul şi animatorul naţional pe plan cultural, social şi politic. Vasile Tărâţeanu a simţit rezonanţa carpato-dunăreană-pontică, expansiunea lui poetică producându-se mai apoi, creaţia sa fiind cunoscută şi prin traduceri în tot acest spaţiu de simţire autohtonă milenară”.
Vasile Tărâțeanu a dovedit că este un om între oameni, cu dor de Țară. El nu vrera să mai facă parte din „românii uitați”, ci din categoria românilor înțărați.
Tudor Nedelcea