◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

La Muzeul Memorial „Liviu şi Fanny Rebreanu”

În numărul anterior al revistei Astralis v-am condus pe strada Dr. Gheorghe Marinescu la numărul 19, în apartamentul 12, la Casa memorială „Ion Minulescu și Claudia Millian”. Cum desigur bănuiți, nu puteam să omit vizitarea apartamentului 11, unde se află Muzeul Memorial „Liviu şi Fanny Rebreanu”. Cei doi prieteni, Minulescu și Rebreanu, au cumpărat în anul 1934 apartamentele aflate în același bloc la etajul al doilea.

Până să ajung la casa lui Rebreanu din Valea Mare, locul în care a creat majoritatea operei şi unde a murit, mă puteam bucura și de vizitarea celor patru camere ale apartamentului, achiziționat de Liviu Rebreanu pentru fiica sa, Puia Florica, după căsătoria ei, și donat de aceasta, împreună cu toate piesele de mobilier şi cele de artă, Muzeului Naţional al Literaturii din Bucureşti, în 1992.

Deşi autorul romanelor „Ion”, „Răscoala”, „Pădurea spânzuraţilor”, „Adam şi Eva” şi al altora, alături de nuvele şi piese de teatru, nu a locuit în acest apartament, el venea deseori să-şi viziteze fiica. Obiectele i-au aparţinut sau au fost cadouri dăruite acesteia. Soţia sa, Fanny, s-a mutat cu Puia Florica după moartea lui Rebreanu, în 1944.

Fotografiile, caricaturile, schiţele, ilustraţiile, creaţiile lui Paul Constantinescu, Iser, Ressu, Şirato şi alţii m-au îndemnat să mă opresc câteva minute în hol, ca apoi să intru în living. Mobilier Biedermeier, un cadou primit de Ştefania Rădulescu la nunta sa cu Liviu Rebreanu de la mitropolitul Nifon, a cărui nepoată era. Tablouri, reprezentându-le pe Fanny şi Puia, realizate de Camil Ressu, pe Rebreanu, pictat de Jean Steriadi. Sculpturi semnate Oscar Han şi Miliţa Petraşcu. Toate m-au făcut să-mi amintesc anii de liceu, când citeam creațiile sale, amintiri dragi, care îmi abăteau însă atenția. Auzeam cu greutate cuvintele doamnei care mă însoțea. Ca prin ceaţă, am văzut că îmi făcea semn să intru în altă încăpere. Sufrageria. Îmi spunea că mobilierul elegant fusese comandat la Viena şi dăruit, drept cadou de nuntă, de către Rebreanu fiicei şi ginerelui său. Numeroasele icoane, mai ales cele două realizate pe oglindă, m-au făcut să revin cu gândurile în muzeul în care mă aflam fizic, dar nu pentru mult timp, pentru că amintirile continuau să se deruleze prin faţa ochilor mei.

Paşii m-au condus spre camera de lucru a lui Rebreanu, reconstituită cu piesele din casa din Valea Mare şi din cea din Bucureşti, de pe Bulevardul Elisabeta. Privindu-le, m-a cuprins o ameţeală care îmi părea că nu îmi va trece acolo, printre lucrurile atinse cu ani în urmă de marele nostru romancier. Apropierea de biroul său, purtând ustensilele de scris, pipele, fotografiile înrămate, m-a mişcat atât de mult, încât am simţit impulsul să mă aşez undeva, şi am văzut patul roşu pe care Rebreanu se odihnea după orele de nesomn petrecute pe fotoliu, în faţa foilor de hârtie şi a maşinii de scris, aflată şi ea în încăpere. Ar fi fost un act de impietate din partea mea să ating acel pat. Am căutat un punct de sprijin. Nu am găsit, în schimb privirea mi s-a oprit asupra bibliotecii pline de cărţi. Revenirea a fost imediată. Ameţeala mi-a trecut. Rebreanu, în costumul lui de academician, mă privea de pe pânza pictată de Ressu. Fără să vreau, am zâmbit. Fără explicaţie. Priveam liniştită. Icoane, tablouri, sculpturi. 

Am ieşit din cameră şi am ajuns în living. Trebuia să intru în ultima cameră, cu obiecte care aparţinuseră altei familii creatoare de frumos, a poetului Ion Pillat. Colecţia Pillat, donată Muzeului Naţional al Literaturii Române de către scriitoarea Monica Pillat-Săulescu. 

Nu mă mai simţeam în stare să fiu atentă la explicaţiile muzeografului. Eram marcată de reme-morarea neaşteptată a unor momente din existenţa mea, de senzaţiile neclare produse de prezenţa obiectelor care aparţinuseră odinioară unor oameni ai literelor, unor personalităţi ale culturii române, în locul unde respiraseră, în alt timp, dar în acelaşi spaţiu. Tulburător…

Camelia Pantazi Tudor / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *