default-logo

Aradul, pus din nou pe harta literară a României. Ildiko Şerban și-a lansat al doilea volum de proză scurtă

Vineri, 12 august a.c. , cu începere de la ora 17:00 , a avut loc lansarea volumului de proză scurtă „Trenul de zece şi un sfert”, aparţinând scriitoarei arădene Ildiko Şerban.
Evenimentul a avut loc în curtea Bibliotecii Judeţene „A.D.Xenopol” – Arad şi a fost moderat de Lucia Bibarţ. Au fost prezenţi scriitori, jurnalişti, apropiaţi ai autoarei, cititori de literatură în general, admiratori ai scrisului şerbanian în special. Au fost susţinute alocuţiuni care au vizat volumul vernisat. În categoria vorbitorilor s-au situat : Vasile Dan – scriitor şi preşedinte al filialei-Arad a Uniuni Scriitorilor din România, Crina Stan – psiholog, autoarea, la rândul ei, a vorbit despre propria producţie literară şi subsemnata. Pe parcursul evenimentului, momentele de discurs au fost secondate de partituri muzicale interpretate de Anamaria Buturcă – voce (participantă la emisiunea Vocea României, 2022, unde a ajuns în semifinale ) şi de Geani Surugiu – chitară şi clape.
Ildiko Şerban a publicat până în prezent trei volume de poezie: „Sarea din pustă” – 2020 ; „La cumpăna furnicilor ”- 2020 ; „Cuţit fară copac” – 2020, la care se adaugă două volume de povestiri: „Cuibul din păsări”- 2021 şi „Trenul de zece şi un sfert” – 2022.
A primit câteva premii importante , dintre care selectăm: laureată a Festivalului Naţional de Poezie „Costache Conachi” -Tecuci – 2019 , în parteneriat cu Editura Junimea şi Uniunea Scriitorilor – pentru manuscrisul „Sarea din pusă”; Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Arad – pentru volumul „Sarea din pustă” -2020 ; Premiul Editurii Colorama pentru Proză, Cluj-Napoca -2021; laureată a Festivalului Naţional de Literatură „Dorel Sibii”, Săvârşin, 2021 – secţiunea Proze. Este membră a Cercului Literar de la Cluj din anul 2020, iar de la finele anului 2021 a devenit membră în Uniunea Scriitorilor, Filiala Arad.
Acesta este pe scurt traseul literar al doamnei Şerban până în momentul de faţă. În cele ce urmează, vom puncta pentru cei interesaţi ce o recomandă pe scriitoarea mai sus-amintită. Spunem scriitoarea pentru că în sfera noastră de interes, acum, este în mod excepţional volumul de proză proaspăt lansat, care a făcut obiectul acţiunii la care am fost părtaşi.
Proza lui Ildi Şerban o propulsează pe aceasta în categoria celor mai interesanţi scriitori din actualitate. Are har, vână, amprenta indiscutabilă a autenticităţii , naturaleţe, curaj, profunzime, predilecţie pentru dramatismul existenţial. Are simţul umorului, forţa de a se dedubla, capacitatea de a tatona cu răbdare şi cu sinceritate sinele personal, de a-l scoate la lumină drept „sine dezbrăcat”, cu toate sinuozităţile şi vulnerabilităţile sale.
În plus, autoarea în discuţie – o unguroaică cu simţire profund românească, ceea ce nu se întâmplă în fiecare zi – are „bărbăţia” de a surprinde adevărul despre animozităţile istorice dintre ungurii şi romanii din Ardeal, „divergenţele etnice dintre aceştia, ostracizarea socială la care sunt supuşi cetăţeni ambelor etnii, dar şi diferenţele de ordin social şi psihologic dintre generaţii, marginalizarea sentimentelor care se nasc între un român şi un ungur” (Mihaela Meravei – Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România). Sau, aşa cum spune naratoarea însăşi, în povestirea la care ne referim, nu se poate vorbi despre toleranţă, acceptare, coabitare între cele doua etnii „ungurii cu ungurii , românii cu românii”. Adevărul este că vorbim despre un soi de segregaţie care a fost şi se perpetuează încă, în zona de vest a ţării, atât din punct de vedere social, cât şi cultural sau psiho-emoţional.
În povestirea „Trenul de zece şi un sfert”, naratorul devine personaj. Scriptul este puternic subiectivizat pentru că pare a se alimenta, prin tehnica decupajului, din secvenţe de viaţă trăită.
Se derulează poveşti frânte de iubire, pe care protagoniştii , doi colegi de serviciu, într-o tură de noapte, le rememorează. O ea şi un el. Ea şefă, el subaltern. Ceea ce este de remarcat în mod excepţional este faptul că cele două personaje nu sunt altceva decât un pretext pentru dedublare. Naratoarea devenită personaj încarnează cele două instanţe, atât instanţa feminină, cât şi pe cea masculină. Curajul şi vanitatea autoarei surprind prin pretenţia de a se pune în mentalul şi simţirea fiecăruia dintre două genuri. Cert este că îi iese.
Finalul povestirii este un alt aspect care merită putin comentat. Secvenţa suicidului Celiei, prezentată în doi paşi. Într-o primă tentativă, aceasta se aşază pe şine şi trenul îi taie picioarele, dar supravieţuieşte. Pentru ca apoi să repete gestul, târându-şi trupul rămas pe şinele pe care trebuia să vină următorul tren. Cel de zece şi un sfert. Pentru a fi sigură că va muri. De ce vrea să moară? „Pentru că nu pot trăi fară el”. Clasic. De ce mai vrea sa moară? Pentru că nu poate trăi „fară frumoasele ei picioare”, pe care şi le sacrificase ca urmare a primei tentative eşuate de sinucidere.
Sigur că acest final tulbură. Că te încarcă. Dar nu te poţi opri să te întrebi de ce mixează naratoarea elementul grav cu cel comic. S-ar putea să fie intenţia lui Ildiko Şerban ca prin acest final tragic-comic să sugereze condiţia meschină a datului feminin. Complotului universului asupra femeii. Frumoasă, urâtă, deşteaptă sau proastă, profundă sau superficială, tânără sau matură – ea este implicit cochetă. Cochetăria este ca o tinichea permanentă legată de „coada” existenţei sale.
Una peste alta, povestirea cu proporţii de nuvelă place, te fură, te duce cu ea, te intrigă, te face să-ţi mai doreşti. Suntem convinşi că doamna Şerban are multe să ne mai spună şi cu multe să ne mai surprindă. Ceea ce îi dorim.

Rodica Bibarţ-Oros

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*