default-logo

Urmuz și „ideea” de sculptură

Joi, 11 august, pe pietonala din fața cafenelei „La Urmuz”, de pe Bulevardul Basarabilor, din Curtea de Argeș, odinioară strada Negru Vodă, aproximativ pe locul unde s-a aflat cândva locuința doctorului Dimitrie Ionescu-Buzău, și a soției sale, Eliza, de profesie „menajul casei”, în familia cărora s-a născut, la 17 martie 1883, „orele zece seara”, viitorul „părinte” al avangardei literare românești, scriitorul Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, cunoscut azi mai ales sub pseudonimul de Urmuz, în prezența primarului urbei, Constantin Panțurescu, a altor oficialități județene și locale, a numeroși scriitori și iubitori de literatură, a avut loc dezvelirea statuii lui Urmuz, operă a sculptorului Radu Adrian, prima lucrare de for public dedicată până în prezent marelui nostru scriitor, fiu ( vremelnic) al orașului Curtea de Argeș. De altfel, relația lui Urmuz cu „orașul voievozilor” a fost de scurtă durată, câțiva ani mai târziu, după un sejur de un an la Paris, doctorul Ionescu-Buzău, devenit, între timp Demetrescu-Buzău, stabilindu-se definitiv la București (1888), oraș de care se leagă aproape toată cariera literară a lui Urmuz, unde va și muri, la 23 noiembrie 1923, la abia 40 de ani, împliniți.

Despre împrejurările, și mai ales despre miza acestui veritabil act de cultură din viața orașului Curtea de Argeș, inclusiv despre proiectele ce premerg  Anul  aniversar 2023, când se vor împlini 140 de ani de la nașterea lui Urmuz, și 100 de ani de la moarte, a vorbit pe larg președintele Asociației culturale „Curtea de Argeș”, academicianul Gheorghe Păun, cel care, în ultimii ani și-a făcut un „steag de luptă” din promovarea celui mai ilustru fiu literar al orașului, evidențiind, în cuvântul său,  și efortul colectiv (cu totul generos și fără limite) al  autorităților, ca și al unor sponsori (ce, cu modestie,  au ținut să rămână anonimi), a căror contribuție la realizarea statuii rămâne esențială.

În absența sculptorului, Radu Adrian, ce nu a putut participa la eveniment din motive cu totul obiective (cu siguranță, cu altă ocazie, și într-un alt context, ne va dezvălui și motivațiile personale și estetice care l-au condus la realizarea acestei statui – n.n.),  ca și a principalului contributor, Ioan Curtean de Hondol, om de afaceri și fost consul onorific al Statului Belize în România, a rămas ca lucrarea, în sine, să se „prezinte” singură, urmând ca admiratorii ei să-i descifreze treptat  înțelesurile.

De la început, trebuie precizat că este vorba de o creație de for public, executată în piatră, de mari dimensiuni, similară ca interpretare plastică, și ca abordare estetică, altor două lucrări ce au stârnit, la timpul lor, discuții „aprinse” în rândul iubitorilor de artă, dar și al autorităților, depășite de situație: este vorba de statuia lui Mihai Eminescu, de la Ateneu, operă a lui Gheorghe Anghel, și de cea lui Bacovia, de la Bacău, a lui Constantin Popovici. Pe plan international, mai avem o statuie cu același tip de abordare, este vorba de monumentul dedicat lui Franz Kafka, de la Praga, croit în același stil, postmodernist. În fapt, sculptorul Radu Adrian și-a alcătuit compoziția pe două registre (similar statuii lui Kafka), respectiv corpul-soclu, masiv, traforat în piatră, aproape dantelat, și bustul, stilizat, tăiat în linii austere, inspirat după o fotografie „clasică” a scriitorului, prezentă și pe placa de pe mormântul de la Cimitirul Bellu. Cele două componente constituie un singur corp architectural, longilin, sugerând inspirația și aspirația spre înalt, totodată  aerisit, prin prezența unor elemente  plastice suplimentare: bolți, arcade. Elementul surpriză al ansamblului îl constituie gura pecetluită a personajului, semn că Urmuz a luat cu el atât misterul operei, cât și pe cel al morții sale premature.

Despre artele plastice, în general, ca și despre sculptură în particular, se spune că nu reprezintă (neapărat) o demonstrație de abilitate tehnică, de reproducere „realistă” a chipului uman, cât o formă de transcendență, o reinterpretare a personalității celui omagiat, mai degrabă o modalitate de reflexivă, spirituală, de sugestie. Artist complex, aflat în acest moment la apogeul unei lungi cariere de sculptor, cioplitor în piatră, dar mai cu seamă de teoretician și estet al artelor plastice, organizator de simpozioane și tabere de sculptură,  dascăl  și maestru pentru mai multe de generații de artiști contemporani, Radu Adrian (n. 1945) închide cu această nouă statuie un veritabil ciclu plastic, început cu basoreliefurile de la Mateiașu, apoi statuia, în marmură, a lui Dinicu Golescu, de la Câmpulung Muscel, busturile Regelui CaroI I,  și cel al lui Mihai Eminescu (la maturitate), de la Curtea de Argeș, etc. Se poate spune, judecând după opera precedentă, că și această nouă statuie, dedicată lui Urmuz, reprezintă o continuare a efortului de interpretare a „ideii”, nu neapărat a contingentului din viața „personajelor” alese de artist să-i fie modele. Cândva, vorbind despre lucrarea sa, „Madame Pogany”, creație care a stârnit atâta interes și care a atins, la vânzare, cote astronomice, Brâncuși mărturisea că a lucrat la ea câțiva ani, sedus nu atât de asemănarea fizică cu modelul său, modesta sculptoriță de origine maghiară Margit Pogany, cât de „ideea” misterului feminin. Rezultatul este un portret stilizat, în care feminitatea este sugerată prin profilul aplecat, gânditor, al feței și prin cocul abia intuit. Cu câteva linii de profil, Brâncuși a comunicat lucruri esențiale despre modelul său: fragilitatea, reflexivitatea, tăcerea.

Aceeași intenție reflexiv-interpretativă o întâlnim, păstrând proporțiile, și în statuia lui Urmuz. Potretul propriu-zis al scriitorului, alcătuit din planuri masive, unghiulare, taiate în piatră, sugerează forță, decizie, tragism. Este și mesajul operei sale, ce-i incită încă pe interpreți, și-și așteaptă, încă, „dezlegarea”.  Ca orice artist „clasic”, Radu Adrian se simte „în largul lui” în spațiul public. Statuia are amploare, „deschidere” și, nu întâmplător, primarul a promis că în curând va monta în preajma ei și câteva bănci, „ca să poposescă argeșenii și să citească acolo opera lui Urmuz”, cu condiția ca „academicianul Păun să le pună dispoziție și cărțile respective”. Politician, ce mai!

Revenind la statuie, anticipăm, pe cât e, omenește, posibil, că este o operă de care se va mai vorbi. Este și un exemplu, dar și un îndemn, din partea inițiatorului proiectului, a sculptorului care a donat lucrarea orașului, a autorităților care au înțeles rostul artei într-o comunitate mică, dar cu aspirații „regale”, de a nu se opri aici. La Curtea de Argeș, memoria lui Urmuz e pe mâini bune.

                                                                                                               Marian NENCESCU

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*