Pe Nicolae Dan Fruntelată îl cunosc din liceu. Era cu un an mai mic decât mine, adulat de fete (era /și este băiat frumos), voleibalistul școlii. Liceul pe care l-am urmat amândoi a fost unul de renume, cu profesori de excepție, care, azi, ar depăși cu mult nivelul unor profesori „universitari” de la unele universități, Liceul „Traian” din Turnu Severin (pe atunci orașul nu se numea și Drobeta). Nicolae Dan Fruntelată evocă acest liceu în mai multe rânduri, dar remarcă și consacră spiritul traianist, în care și-a petrecut adolescența, „coroană a adolescenței speriate ce se trăia într-un copil de la țară, din Bălăcița Mehedințului. O coroană, însă, bătută în nestematele care au fost și sunt chipurile profesorilor mei cei ce s-au adăugat la marile valori ale acestei școli”, făcându-l să exclame profund și fericit: „Dar, Doamne, am iubit și iubesc această școală de elită, sunt atât de mândru că am fost traianist”!
S-a născut la 10 octombrie 1946, într-o familie de învățători de tip spiruharetieni, cu bunici aromâni, la Bălăcița mehedințeană care a dat și numele unui piemont, satul natal fiind pentru toți spațiul mirific al copilăriei și de care Nicolae Dan Fruntelată își aduce aminte cu nostalgie: „Adevărul este că nu vreau, nu mai am destulă putere să sufăr înstrăinarea de casa mea de pe ulița pricipală […] Adevărul este că grădina în care am copilărit ca un nebun, printre tulpini uriașe de mărar, de nalbă, printre porumbi care-mi tăiau pielea toamna când mergeam la cules, printre caișii delicați, printre prunii aspri, printre merii cu fructe mari și degrabă stricătoare și cei doi peri care arămeau toamna, grădina Edenului meu s-a împărțit, s-a pustiit, e mută”. Am citat din recenta sa carte, Boabe de piper crud (Editura Semne, 2020), carte prefațată de Ana Maria Păunescu cu titlul păunescian: Și mereu, vinerea, miroase a boabe de piper crud (aluzie la rubrica pe care autorul o susține în vioaia și militanta Flacăra lui Adrian Păunescu.
Mai spre Vânju Mare, la Dănceu, își are sorgintea (chiar dacă numai pe jumătate) clasicul scriitor Dumitru Radu Popescu, ai cărui părinți erau tot învățători: „Mă tot întreb: învățătorii născuți în Mhedinți – în Mehedinți și în Bihor! – Funtelată I și II și Popescu I și II, s-au întâlnit vreodată la cercurile lor profesionale, la vreo nuntă sau la botez, fiindcă eu cu Nicolae Dan Fruntelată mă întâlnesc mereu în prezentul absent ce clipă de clipă ne răsfață!”, scrie reputatul scriitor academician, care a împlinit recent 85 de ani.
Bălăcița lui Nicolae Dan Fruntelată, unde și-a început clasele primare, a intrat în istorie prin tragica Răscoală din 1907 (uitată de unii istorici). Aici, „Popa Metru” a fost împușcat pentru că a venit în fruntea unorl țărani înfometați spre a cere îndurare ofițerului însărcinat cu executarea. Aici, la îndemnul și cu banii strânși prin subscripție publică în revista „Neamul românesc” de inegalabilul N. Iorga, poeta suferinței, Elena Farago, cutreieră satele năpăstuite de armele guvernanților, spre alinarea țăranilor și de a le împărți bani. În satul vecin Bălăciței, Gvardenița, poeta este arestată („După câte am înțeles din vorbele lor – îi scrie Elena Farago lui N. Iorga – primiseră ordin confidențial privitor la o cucoană care umblă prin sate să împartă bani țăranilor și care cucoană în realitate ar fi ofițer deghizat”). Iorga intervine energic și-o eliberează, mulțumindu-i („N-am cuvinte să vă mulțumesc pentru ce a-ți făcut. Sunteți dintre acei puțini scriitori care au sufletul talentului lor” subl. n.).
De la Bălăcița, parcursul școlar se oprește la renumitul Liceu „Traian” din Turnu Severin, secția reală (1960-1964) și îl finalizează la Filologia bucureșteană (1964-1969), colegii săi (mai mari cu un an) numindu-se Adrian Păunescu („prieteni n-am fost, dar am avut mereu o comunicare caldă, din ochi, cum se spune, comunicare secretă a copiilor de învățători buni de țară… Am vorbit rar, dar am avut mereu – cel puțin eu – convingerea că Adrian Păunescu de la Bârca, e aproape de umărul Bălăciței mele din Mehedinți”), Constanța Buzea, Ioan Alexandru, D. Avram, G. Alboiu, Marin Mincu, D. Constantin etc. La Facultatea de Filologie încă, „bântuia umbra lui Călinescu”, trecut la cele veșnice în 1965 („prima generație fără Călinescu”), iar profesorii se numeau Al. Rosetti (decan), G. Munteanu, Romul Munteanu, Al. Piru, Matilda Caragiu, Florica Niculescu, M. Pop, Eugen Simion, Marian Popa, N. Manolescu, Gabi Ionescu, D. Micu, Ov. S. Crohmălniceanu, D. Păcurariu, I.D. Bălan, Ov. Drîmba, I. Coteanu etc.
Tulburătoare pagini derspre locurile natale și oamenii din viața sa se regăsesc în cele două volume de povestiri, Lambretta (Editura Semne, 2015) și O dată-n veac patria moare (Editura Semne, 2016), comparabile cu Horodiștea lui Ion Druță.
După terminarea facultății, a fost „corector de vară” la „Scânteaia tineretului”, redactor cu jumătate de normă, apoi cu normă întreagă la „Viața studențească” (1969), secretar general de redacție și redactor șef la „Viața studențească” (1972-1976), redactor șef al revistei „Amfiteatru”, funcție pe care a deținut-o la „Scânteia tineretului” (1976-1980) și la „Luceafărul”. Trecerea sa la conducerea revistei „Luceafărul”, din dispoziția secretarului C.C. cu presa, Dumitru Popescu, supranumit Dumnezeu, a stârnit un mic scandal, pentru că Nicolae Dan Fruntelată nu era încă membru al Uniunii Scriitorilor, deși avea trei cărți de poezie se sistaseră primirile în obștea scriitoricească). A fost chemat la o ședință a Consiliului Uniunii Scriitorilor spre a fi demascat cu mânie proletară, de unii scriitori, excepție făcând doar Fănuș Neagu, Dinu Săraru, I.D. Bălan, Ioan Alexandru. A fost chemat urgent la biroul secretarului general al PCR, Nicolae Ceaușescu, de față fiind și Elena Ceaușescu; a fost întrebat dacă „n-ar vrea să fac altceva”, dar au primit un răspuns negativ. Pentru istoria literaturii române, aceste reconstituiri sunt extrem de utile și ele se găsesc în două din cărțile sale, Vara căpcăunului ( Editura Semne, 2011, p. 70-74, 166) și în Memoria scaunului electric (Editura Semne, 2019, p. 457-459; 487-491), în două interviuri acordate Rodicăi Lăzărescu și lui Marian Nazat.
„Intrusul”, așa cum se autocaracterizează ironic, Nicolae Dan Fruntelată a stat un deceniu (1980-1990) la „Luceafărul”, editând o revistă vioaie, deschisă tinerilor scriitori din întreaga țară, punând în dezbatere teme deosebit de sensible, de pildă: originea românească a ceangăilor, nerealizarea marilor proiecte cultural-editoriale (abandonarea colecției „Documenta Romaniae Historica”, a Cronicilor medievale românești, editarea critică, științifică a scriitorilor români clasici etc.). În redacția „Luceafărului” am văzut, în biroul redactorului șef adjunct Mihai Ungheanu, pe un perete în locul tabloului „tovarășului”, un fotomontaj cu scriitori din RSS Moldovenească, din basarabia: Grigore Vieru, M. Cimpoi, N. Dabija, Leonida Lari, I. Druță, D. Matcovschi etc. Redacția era alcătuită din scriitori de prestigiu: Ion Gheorghe, Sânziana Pop, Gr. Hagiu, Cezar Ivănescu, N. Velea, Iulian Neacșu, Aurel Dragoș Munteanu, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Dan Cristea, Marius Robescu, N. Georgescu, consacrând unii scriitori sau filosofi: Ilie Bădescu, Th. Codreanu, Dan C. Mihăilescu, Dan Condeescu, Val. F. Mihăescu, Artur Silvestri, Sultana Craia, Adrian Dinu Rachieru, Al. Ruja, Tudor Nedelcea etc.
Pe atunci se manipula ordinar cu ideea protocronistă, acuzată fiind revista „Luceafărul” că promovează această ideea „naționalistă”, deci reacționară. Ideea a formulat-o celebrul profesor de talie europeană, Edgar Papu, în vol. Din clasicii noștri, doar numai că distinsul profesor a dat doar câteva exemple, care să adeverească ideea că în anumite domenii și românii au unele priorități. E adevărat, s-a exagerat pe această temă, mulți căutând cu lumânarea „protocronisme” acolo unde nu există. De la Paris (lumina vine și de la Paris, nu numai de la Moscova) s-a acreditat ideea că protocronismul se opune sau anulează sincronismul teoretizat de Eugen Lovinescu. Și în prezent se vorbește despre protocronism ca despre un concept reacționar, iar cărturarul Edgar Papu (evreu, deținut politic în epoca stalinistă) este în continuare obstructizat. A fost atacat dur de Gogu Rădulescu, membru în conducerea PCR în anul 1980,dar, nu i s-a dat dreptul la replică drept publicat într-o revistă din Italia și care a circulat doar în copii xeros. Și tot în astfel de copii a circulat și poezia lui Adrian Păunescu, Balada elitei, scoasă din „Luceafărul” în stadiul de tipărire a revistei.
Cu luciditate și obiectivitate, Nicolae Dan Fruntelată vorbește despre lumea scriitoricească dinainte de revoluție, în care orgoliile și plata polițelor era firească, ca și de grupuri/grupări de scriitori. „Da, am stat cu ei, pe unii i-am iubit și le-am iertat orice, pe Fănuș Neagu de care mi-e drag de tot în amintire, pe Nichita cel Mare căruia i-am publicat pagini întregi de poeme, pe Ioan Alexandru Bunul, pe I. Lăncrăjan , pe Paul Anghel, pe Cezar Ivănescu cel Drept și Neînpăcat”, „pe Mihai Ungheanu Încrâncenatul critic”, „pe Ion Gheorghe, poetul unei cărți fundamentale pentru mine”, „Elegii politice”, „omul care m-a înjurat grosier, deși eu l-am respectat mereu”, pe Aurel Dragoș Munteanu „tip ciudat, prozator fin, politician versat și dedat jocurilor”, „marele meu prieten, D.R. Popescu, prozatorul de loc de lângă Vânju Mare, omul cald care mi-a trimis o scrisoare uluitoare când îmi era mai greu” etc.
De altfel, în vol. Memoria scunului electric (Editura Semne, 2019), „simbol al memoriei mele care începe să se topească în aburul vârstei”, „graniță dintre amintire și uitare” însăilează portretele unor scriitori care i-au fost prieteni în genul Cărții cu prieteni a lui Fănuș Neagu (D.R. Popescu, Gr. Vieru, I. Brad, Gr. Hagiu, Ilie Purcaru, Tudor Gheorghe, Theodor Codreanu, I. Horea, Fănuș Neagu, Gh. Pituț, Artur Silvestri, M.R. Iacoban, N. Dragoș, I. Andreiță, Th. Damian, Lina Codreanu, Alex. Cetățeanu, Ioan Barbu, Dan Lupescu, A. Goci, N. Iliescu, Rodica Lăzărescu etc.).
După revoluție, „făcătorii de democrație”, „urmașii cominterniștilor” au vrut să modifice „formula genetică a națiunii române”, prin acreditarea ideii „vidului cultural” din epoca comunistă, eliminarea marilor valori românești pentru că nu-s „corect politic”. Oportunismul s-a clonat, precum în perioada imediat următoare zilei de 23 august 1944, când fostul rege Mihai a negociat doar cu Partidul Comunist din România, și ca atare sunt înlăturați toți conducători de reviste antedecembriste. Momentul înlocuirii sale de la „Luceafărul” cu Laurențiu Ulici, în ianuarie 1990, este reconstituit în jurnalul Turnesol (2002). Pentru o perioadă scurtă, Nicolae Dan Fruntelată este redactor șef al săptămânalului „Viața Capitalei” (febr.-nov. 1990), redactor șef al săptămânalului „Românul” (1990-1994), secretar de stat în Guvernul României și șef al Departamentului de Informații Publice (1994-1996), redactor șef al revistei de învățământ „Examene” (1997-2000), consilier de presă al președintelui Senatului României (2000-2005), director general al Televiziunii „României de Mâine”.
Debutând în revista „Ramuri”, condusă de Ilie Purcaru, în 1966, cu un grupaj de versuri la rubrica „Povestea vorbei” susținută de Miron Radu Paraschivescu, și editorial tot la Craiova, la Editura „Scrisul românesc” cu volumul de versuri Puterea sunetului, în 1974, Nicolae Dan Fruntelată are o bibliografie impresionantă: poezie: Noaptea grâului nou (978), Vara din noi, vara (1979), Inventarul speranței (1981), Viața în limba română, I-II (1982,1988), La bătrânețe, lupii tineri (1983), Sud până la capăt (1985), Războiul mondial de catifea (1995), Glonțul de calibrul 53 (1999), Mica Valahia (2002), Depozite de fum (2004), Vina de a fi român (2007), Poeme de scris pe ziduri (2012), Pahce ramar (2012), Baladele de la Grand Vanjou (2014), Scurt tratat de istorie contemporană (2018), Târziu, ploierul (2016), Una sută și una poeme (2018), Altamire (2020); cărți pentru copii: Tiptil, în lumea copilăriei (1983), Balada celor trei copilării (2003), Tandrețe cu mustăți (2017); proză: Lumea, ziua și noaptea (1983), Expulzat din Trinidad Tobago (1999), Noul zid al Berlinului (f.a), Turnesol ’89 (2002), Vara căpcăunului (2011), Diversiunea «Albumul» și păpușarii ei (2011), Care ești, mă, de la Bălăcița? (2014), Noapte bună, România (2014), Zei, prieteni și umbre (2014), Scaunul electric, I-III (2015-2019), Lambretta (2015), O dată-n veac patria moare (2016), Boabe de piper crud ( 2020) etc.
Un raft de cărți în care Nicolae Dan Fruntelată își dovedește vocația scritoricească, caracterul și patriotismul sincer. Altfel spus de Ion Dodu Bălan, scrierile lui „frescă de un crud realism”, „încheagă o viziune proprie, coerentă, distinctă și curajoasă asupra lumii de azi, o viziune în care se împletește gândirea omului simplu cu a marelui talent școlit”. „Patria mea mică și tristă este cuprinsul ochiului meu ars de iubire și de lacrimi”, scrie cu simplitate și profunzime Nicolae Dan Fruntelată, care mai are multe de spus despre epoca pe care a trăit-o și o trăiește în perpetuă tranziție.
Tudor Nedelcea / UZPR