Acum îmi îndes pălăria pe cap, îmi pun ochelarii, îmi suflec mânecile cămășii și abia aștept să pornesc în căutarea unei alte aventuri, pe care ard sa v-o împărtășesc… Din copilărie am fost învățată să iubesc și să mă mândresc cu tot ceea ce înseamnă amintire a sufletului românesc.
Îmi amintesc de poveștile bunicii, la gura sobei, iarna, în care îmi vorbea de simplitatea vieții ei de țară, cu meșteșugurile vechi pe care le practicau, de voie sau de nevoie. Traiul fiind greu, era musai ca fiecare dintre ei să cunoască și să practice una din nenumăratele îndeletniciri.
Meșteșugurile vechi, munca de odinioară, au devenit astăzi forma noastră de relaxare , o adevărată terapie.
De fel, sunt fascinată să caut poteci noi, să fac drumeții și să nu țintesc un loc anume. Mă las purtată de pași și de vânt, fără să mă gândesc unde-încotro. Hoinărind la pas prin țară, am dat peste o familie care face exact același lucru ca bunicii mei.
Undeva prin Transilvania, în satul Cărbunari, în comuna Dumbrăvița din județul Maramureș, îsi duce traiul nea Vasile, împreună cu cei dragi lui. Se ocupă cu olăritul, arta prin care dau viață unor bucăți de lut sau argile. E viața lui, și-a deschis propriul său atelier de olărit, în care-și desfășoară zilnic activitatea.
Ștefania BRACĂU
studentă anul I
Facultatea de Jurnalism – Universitatea Hyperion