NICHITA
Nichita, bătrâne,
a trecut parcă o veşnicie de când ai plecat,
dar când îţi citesc câte-un poem sau câte-un gând,
simt că n-ai lipsit niciodată, că eşti pe aici, pe undeva,
coborând grăbit, parcă plutind, pe Calea Victoriei,
ori în apartamentul tău minuscul din Piaţa Amzei,
care devenise un fel de Mecca a Poeziei,
unde o placă de marmură spune acum ceva despre tine…
vezi, un alt paradox, în lumea aceasta ciudată,
plină de paradoxuri şi lucruri absurde:
măsurând timpul în stilul nostru, al oamenilor,
azi n-ai mai fi tânăr deloc, ai fi Poetul bătrân,
care poate-ar fi luat, în cele din urmă, Premiul Nobel,
dar, fiindcă ai plecat tânăr, atât de devreme,
ca să vezi mai de aproape lumina stelelor,
de care uneori fericirea îţi izbea tâmplele,
ai rămas tânăr, tânăr mereu,
oricâte veșnicii vor mai trece,
privindu-ne cu o imensă iubire…
de când ai plecat, mi se pare
că zboară mai puţini cai măiaştri printre noi,
prin lumea poeziei şi a viselor noastre
şi parcă latră tot mai mulţi câini, născuţi şi nenăscuţi încă…
iată, poete, aş fi vrut să-ţi mai spun
că n-ai avut, totuşi, dreptate,
mai mor şi caii uneori, chiar şi caii albaştri, înaripaţi,
mai ales când vor câinii destinului…
Nichita, bătrâne, uneori,
în nopţile cu lună mare şi clară,
te văd în puloverul tău dezlânat, ars pe alocuri
de flacăra vreunei comete, care te atinge cu coada,
îmi apari cu pene de înger risipite pe umeri,
cu părul tău blond nins pe de-a-ntregul
de praful stelelor pe care te odihneşti uneori,
când stai să mai scrii un poem,
cu ochii tăi ireal de albaştri,
în care se oglindeşte cerul poeziei sticlos, plin de aștri
ca bolta cerească într-o noapte senină
din luna Decembrie…
Sorin Ivan / UZPR