default-logo

Muntele Athos – jurnal spiritual în Republica rugăciunii

Plouă de parcă vine sfârșitul lumii pe Valea Morfonou, la Muntele Athos, și nu sunt mai mult de cinci grade afară. Părintele Spiridon de la schitul românesc Lacu vorbește molcom, cu voce moale și caldă. Aici, căderea Constantinopolului de acum o jumătate de mileniu, e la fel de vie în memorie, de parcă s-ar fi petrecut marțea trecută, și se povestește într-o interpretare mistică. „După Conciliul de la Ferrara din 1438-1439, ortodocșii au început să țină slujbele în comun cu latinii, în Biserica „Sf. Sofia” din Constantinopol. Până atunci, deasupra bisericii apărea în fiecare noapte o lumină puternică, iar sultanii nu reușeau nicicum să cucerească cetatea Constantinopolului. Din momentul în care a început ca slujbele să fie ținute în comun, deasupra Bisericii „Sf. Sofia” nu a mai apărut acea aură. Sultanul Mehmed al II-lea a observat acest lucru, ceea ce i-a dat curaj să atace cetatea. Așa a căzut Imperiul Bizantin”, spune părintele care slujește la Chilia Sf. Artemie a aceluiași schit.

După pustiirea adusă de turci, Imperiul Bizantin a supraviețuit plăpând în Peloponez și Trapezunt, dar numai câțiva ani. Mai trainic, a rămas viu în rugăciunile, ceremoniile și viața de zi cu zi a călugărilor de la Muntele Athos, până acum, în anul 7527 de la facerea lumii și la 566 de ani după căderea Constantinopolului.

O altă lume

Am ajuns la Muntele Athos în urmă cu trei săptămâni făcând parte dintr-un grup de zece pelerini conduși de părintele Bogdan Marian, preot paroh la Biserica cu hramul „Sfântul Ioan Gură de Aur” din Cluj Napoca. Preotul clujean este realmente fascinat de lumea athonită. Dovadă stă faptul că, în acest an, s-a aflat la opta călătorie pe Sfântul Munte; pe de altă parte, este modul în care se desfășoară slujbele la biserica în care slujește. Deși lăcașul de cult se află în orașul care tinde la statutul de smart city, pe strada cu numele Porțile de Fier, la 200 de metri de microcentrala de pe Someș și la tot atâta distanță de stația electrică de transformare, aici nu se folosește energia electrică în cadrul slujbelor bisericești.

Programul liturgic la „Sfântul Ioan Gură de Aur” se desfășoară la lumina lumânării. Și asta pentru că preotul Bogdan Marian este un împătimit al tradiției bizantine din Muntele Athos, unde singura sursă de lumină în biserică este lumânarea.

După ce am văzut cetatea Babilonului din fosta Mespotamie, locul unde s-ar fi aflat Paradisul, cetatea Vaticanului sau Munții Orăștiei – Kogaion (Muntele sfânt la dacilor) am ținut să văd și acest pâmânt sfânt al Ortodoxiei.

Mi-am dat seama că am pătruns într-o altă lume la patru ore după ce am plecat din Ouranopolis (orașul soarelui), localitatea din care am spus adio Uniunii Europene așa cum o știam. Aveam să intru într-un teritoriu cu alte reguli și alte valori decât cele cu care suntem obișnuiți ca europeni în viața de zi cu zi și în care acquis-ul comunitar este total incompatibil.

Vaporul Agia Anna (Sfânta Anna) a oprit mai întâi în portul Dafni, situat în partea sud-estică a insulei athonite, principalul punct de intrarea în Republica Monastică Muntele Athos. De aici, călătoria a mai durat încă două ore, fiind debarcați la Mănăstirea Grigoriu.

Primul contact cu lumea bizantină la Muntele Athos a fost întâlnirea cu părintele Panaret Grigoriatul, unul dintre cei mai cunoscuți duhovnici athoniți. După ce am fost primiți în arhondaric (spațiu pentru călători și oaspeți) unde am fost serviți, conform tradiției, cu apă și rahat, am fost conduși în katholikonul mănăstirii (biserica principală) pentru a ne închina la cele mai importante materii sfinte și sfințitoare ale edificiului monastic. Tezaurul duhovnicesc de aici cuprinde o parte din lemnul Sfintei Cruci, icoanele Maicii Domnului „Hrănitoarea cu lapte” și „ Hodighitria-Panthanasa”, numită și „Paleologhina”, pentru că a fost dăruită în sec.XV de Maria Asanina Paleologu, mama voievodului Bogdan al Moldovei și cea de a doua soție a lui Ștefan cel Mare, principalul ctitor de atunci al mănăstirii Grigoriu. Mănăstirea păstrează și o parte din sfintele moaşte ale Cuviosului Grigorie cel Nou, dar și o importantă parte (gambele, talpa stângă, mâna dreaptă cu pielea pe ea) a moaştelor Sfintei Anastasia Romana. Deosebit de interesant este iconostasul încrustat în lemn cu un decor foarte bogat și icoane ale prorocilor, precum și pictura murală.

Mihai Viteazul, la loc de cinste

De la Mănăstirea Grigoriu, la aproximativ o oră și jumătate de mers pe jos spre vest, se află cea mai impresionantă mănăstire din Muntele Athos: Simonos Petras. Edificiul monastic este construit pe o stâncă abruptă, la aproximativ 300 de metri deasupra mării, dând senzația că ai de-a face cu o fortăreață și nu cu un loc de rugăciune.

Mănăstirea a fost ridicată în secolul XIII de Sf. Simion, însă în 1580 un incendiu puternic a distrus locașul athonit. Salvarea a venit de la Mihai Viteaul, domnul de mai târziu al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei, care înțelegând importanța edificiului monastic a acordat un important spijin finaciar și material, ceea ce a permis refacerea mănăstirii și reluarea acitivității monahale. Astfel, domnitorul român și-a încris pentru totdeuna numele în rândul ctitorilor mănăstirii. Ca recunoaștere a rolului pe care Mihai Viteazul l-a avut în refacerea mănăstirii și relansarea activității duhovnicești de aici, călugării athoniți păstrează la loc de cinste, în arhondaric, tabloul cu chipul domnitorului român pe care scrie în limba română: „Io Mihaiu Voievod, domn al Țării Românești și al Ardealului și a toată Țara Moldovei și ctitor al acestei sfinte mănăstiri”.

Continuare

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.