Prima participare a Principatelor Unite la o expoziţie Universală are loc în 1867, la Paris. Responsabil de proiect cum s-ar spune în zilele noastre, savantul Alexandru Odobescu (1834-1895), ce ocupase această funcţie încă din timpul guvernării lui Cuza-Vodă, a expus pe Champ-de-Mars un întreg inventar de obiecte şi imagini ce constituie şi azi nucleul conceptului de specific românesc, de la costumele tradiţionale, la inventarul casnic şi de la planşele cu biserici, la modele decorative extrase de pe frescele de la Argeş. Cu totul, după cum reiese şi din broşura Notice sur la Roumanie, tipărită cu acest prilej, s-a urmărit a se elimina din imaginarul colectiv al lumii civilizate vechiul stereotip al cetăţii asediate, a insulei de latinitate dintr-o mare slavă, cum era perceput anterior spaţiul local românesc şi a se promova ideea, productivă economic, după care românii nu ar fi, ca popor, cu nimic mai prejos decât confraţii lor belgieni, francezi ori englezi, ba chiar din contră, identitatea românească, de la Bizanţ încoace, înseamnă un spaţiu cultural civilizat şi un interior confesionalizat.
Cu totul, participarea României la acest conclav al economiei mondiale a avut ca rezultat reinventarea folclorului şi a vârstelor de aur ale istoriei naţionale, de la tradiţia romană, la cea bizantină, şi în sfârşit, la Şcoala Ardeleană, prilej de reflexie asupra latinităţii dar şi a civilizaţiei româneşti, în ansamblu. Surprinzător, reeditarea manifestării, din 1937, pe aproximativ acelaşi amplasament, nu a făcut decât să reconfirme tezele lui Odobescu, de data aceasta promovate de Dimitrie Gusti, iniţiatorul, între altele, a unei sociologii originale, purtând chiar numele de ştiinţă a naţiunii române, bazată pe metoda monografică şi promovată cu succes de Şcoala Sociologică de la Bucureşti.
În mod surprinzător, expoziţia a promovat cu succes conceptul de noua Românie, amestec de naţionalism (romantic) şi clasicism de inspiraţie ariană. Prin concepte precum Delta Dunării – edenul melancolic, ori bisericile maramureşene din lemn – România organică şi profundă, Regatul român făcea dovada că ştie să gestioneze „ştiinţa naţiunii”, orientând-o către un specific local, sănătos şi unitar. Alături de emblema – Regele Carol, Mecena al culturii, românii au folosit cu succes şi elementul folcloric, etalat din plin la Pavilionul-restaurant, construit după planurile lui Octav Doicescu, unde concertau zilnic taraful lui Grigoraş Dinicu, naiul lui Fănică Luca, căluşarii selectaţi de Harry Branner, şi vocea jovială şi distinsă a Mariei Tănase.
În mod surprinzător, imaginea identităţii româneşti din 1937 pare şi astăzi un proiect „închis”, câtă vreme, după mai bine de 8 decenii, nu reuşim să ne desprindem de acelaşi stereotip păgubos şi declasat – punte între Orient/Estul sovietizat şi Apus, ţara noastră este percepută ca un tărâm al trăirilor voluptoase şi extreme, un paradox, câtă vreme suntem singurul popor latin ce frecventează biserica de „rit grec” (ortodoxă). Orientali ori balcanici, pretenţioşi, risipitori ori snobi, românii rămân poporul estic cel mai atras de valorile civilizaţiei occidentale.
Cu totul altfel stau lucrule când românul călătoreşte. De la Nicolae Milescu, spătarul, cel care între 1657-1678 a vizitat şi a descris China, şi până la Dimitrie Cantemir, cărturarii români nu au încetat să străbată lumea, înregistrându-se chiar şi câteva premiere, precum expediţiile de explorare ale lui Bazil Assan în Oceanul Îngheţat, urmate de călătoria ştiinţifică a lui Emil Racoviţă în Antarctica, apoi drumurile medicului Ilarie Mitrea în Australia, ale geologului Gregoriu Ştefănescu de la Niagara, la Potomac , şi, în sfârşit, itinerariul celui mai faimos călător interbelic, Mihai Tican, zis Rumano (1893, Berevoieşti, Argeşi – 1967, Bucureşti), autorul primelor mărturii despre prezenţa românilor în Spania, consemnate în volume precum Peisaje iberice (1930), Spania de azi (1936) şi Nopţi barceloneze (1937, cu o prefaţă de Liviu Rebreanu). De altfel, Mihai Tican a fost şi rezident spaniol, ţară unde a şi editat un ziar (la Barcelona) şi a tipărit mai multe cărţi în limba spaniolă, fiind în 1935, chiar şi consul (onorific) de presă la Madrid.
Interesantă este şi Prefaţa pe care (Don) Miguel de Unamuno (1864-1936) a scris-o pentru ediţia a II-a a cărţii sale, Spania, din care cităm : „Şi acum să vorbim de Mihai Tican. Subiectul prefeţei mi l-a inspirat un amic din Transilvania, care avea în totalitate tipul unui ţigan. Chestiunea ţiganilor m-a preocupat mult. Se găsesc ţigani până în Pirineii basci. Nu ştiu dacă Tican a remarcat asta. . . Ştiu că românilor le place a se considera balcanici. Mie aceste popoare îmi par foarte simpatice. Mi-ar plăcea să intensific relaţiile mele cu românii . . . ”
Un prilej de a „intensifica” relaţiile cu spaniolii este şi cartea Bolero (Ed. România pitorească, 2017, Premiul Asociației Jurnaliștilor de Turism din Romînia, pe 2017) a Gabrielei Căluţiu-Sonnenberg, o incursiune geografică, lingvistică şi spirituală prin Spania de ieri şi de azi, o încercare de a descifra „soberbia” (grandoarea) unui popor ce a cunoscut cândva gloria victoriei, prin El Cid Comendador, dar înfrângerea „invincibilei şi felicisimei Armada”, flota cu care Filip al II-lea a intenţionat în 1588, să clatine cerbicia Elisabetei I. Mai importante, din aceste episoade ale trecutului, sunt, susţine doamna Sonnenberg, consecinţele : „Nimeni şi nimic nu e de neînvins, şi poţi să pierzi o bătălie, ori chiar un război, important e să rămâi demn”. (op.cit., p. 132).
Despre demnitate, tenacitate, creativitate şi abandon e vorba în cartea aceasta în care pretextul unui periplu spaniol e suficient de transparent pentru a intui că adevărata ţintă şi preocupare a autoarei e România. Dacă la începutul veacului al XX-lea Spania şi România se aflau, relativ, pe picior de egalitate, atât în ce priveşte interesul şi simpatia externe, cât şi potenţialul turistic, azi, asistăm la o veritabilă „balanţă inegală”. În timp ce România îşi asigură 5 la sută din P.I.B., printr-un turism anemic şi neconvingător, Spania îşi adjudecă locul al 7-lea din 184 de naţiuni care trăiesc din turism. Dacă spaniolul de rând îşi conservă şi îşi prezintă cu mândrie tradiţiile, de la muzica locală, cu influenţe maure şi gitane, la luptele cu tauri, şi de la festivalurile de Paşti (Semana santa) şi Crăciun (Los Reyes Magos), la obiceiurile precreştine (Fallas – focurile de primăvară şi Castells, piramidele umane, atingând un număr impresionant de „etaje”, răsplătite cu puncte, ca la Olimpiadă), asta nu înseamnă că nu avem şi noi suficiente „valori imateriale”, cu care să ne mândrim. Deosebirea este că la noi, an de an, colindele, hora satului, focurile de Sfântul Gheorghe, jocurile cu măşti ori spectacolele publice cu mascaţi şi irozi, de la Crăciun, sunt tot mai rare. Grăbiţi să prindem ritmul modernităţii, uităm că mai avem motive de mândrie locală.
Dacă acum un veac Odobescu, iar apoi Gusti, au dus la Paris taraful românesc, azi se găsesc destui sociologi care dispreţuiesc şi critică muzica vie, de petrecere. Ţinta negativă noilor esteţi e maneaua, deşi sonorităţile flamenco-ului spaniol împrumută mult din muzica arabă, din cea ţigănească şi din pathosul unei populaţii marginalizate. Deosebirile nu sunt, aşadar de sonoritate, sau de mesaj, ci de statut social. Spaniolii fac din flamenco un spectacol de neuitat, vânat de străini şi admirat de cunoscători. Noi „izgonim” maneaua în localuri sclipicioase, de nefrecventat pentru un public cu pretenţii, stricăm folclorul şi uităm de dansurile tradiţionale. Căluşul l-am dus la Institutul de Folclor, ”fecioreasca” la Muzeul Satului, iar „berbunca” am uitat-o odată cu fiorul plecării flăcăilor în armată.
Doamna Caluţiu-Sonnenberg ne informează că în Spania publicul participă cu plăcere și în număr mare la „misterii”, îşi procură sau împrumută costume scumpe, de carnaval. La fel, procedează bavarezii, ori tirolezii. Noi, nu. Ne plângem că suntem săraci, că nu vin turiştii să ne viziteze, dar uităm că turismul modern nu e doar confort, e şi loisir. Spaniolul nu doar că te invită la corida, dar te îndeamnă să-ţi rupi şi gâtul la spectacole de stradă. Pe banii tăi : „Străinii sunt adesea candidaţi involuntari la sinucidere. Localnicii i-au poreclit patas sau decalebrados, descreieraţi. Asta pentru că tind să se ridice imediat ce sunt aruncaţi la pământ, în loc să rămână culcaţi, nemişcaţi ”.
La noi, de Sânziene, se deschid cerurile, se culeg ierburi de leac, se caută şi se provoacă ursitul. Spaniolii se duc pe plaje, aprind focuri şi îşi pun trei dorinţe. Apoi se scufundă îmbrăcaţi, în valuri, de fix 7 ori. Obiceiuri, speranţe… . Sfântul Ioan Botezătorul le ştie şi le iartă.
Am căutat cu atenţie în cartea doamnei Căluţiu-Sonnenberg o referire la celebrele vinuri spaniole. Între atatea explicații despre jambonul afumat, nimic despre bucuria sufletului. Ibericii iubesc vinul, la fel ca şi noi, dar, ca români, avem și ceva în plus – ospeţia ! Nu-l bem singuri, ceea ce ne face mai umani. O carte, aşadar, despre turism. Oare ?
Marian Nencescu / membru UZPR