Să cunoaștem “ROMÂNIA BALNEO-TURISTICĂ” (I)

Notă: În anul 2012 a apărut la Editura Royal Company, din București, lucrarea “ROMÂNIA BALNEO-TURISTICĂ”. Autori: prof. univ. dr. Nicolae TELEKI și dr. med. Laviniu MUNTEANU.

Tema fiind, și astăzi, de mare actualitate vă propunem redarea sintetică și selectivă, sub semnătura prof. dr. Petre Baron, director al editurii, a principalelor idei prezentate de autori în primele patru capitole ale lucrării mai sus amintite, structurate astfel:

PREFAȚĂ

  1. Turismul – această activitate modernă, foarte complexă şi extrem de dinamică – constituie una dintre componentele majore ale civilizaţiei contemporane. Beneficiar al dezvoltării ramurilor economiilor naţionale el constituie, la rândul său, un stimulent important al acestora. Prin ritmurile înalte de dezvoltare atinse turismul a devenit, alături de evoluţia tehnico-ştiinţifică, unul dintre cele mai spectaculoase fenomene ale secolului XX, cu consecinţe sociale, economice şi umane deosebit de importante. Stau mărturie, în acest sens, cifrele importante înregistrate şi publicate de diferite organisme internaţionale: ONU, OMT, BM, etc.
  2. Receptivă la nou, ţara noastră a reacţionat pozitiv încă din anii ’30 ai secolului trecut la dezvoltarea turismului şi merită subliniate rezultatele obţinute la circa jumătate de secol mai târziu. Insuficient însă. Multe voci, dintre care unele avizate, afirmă că: “România dispune de resurse turistice – naturale si antropice – de excepţie, dar insuficient valorificate”. Această afirmaţie, coroborată cu exemplele negative prezentate de unele canale media (în special televiziuni) capătă greutatea unui truism. În acest succint tablou general (pozitiv şi negativ) nu trebuie uitaţi acei oameni harnici, pricepuţi, întreprinzători şi chiar curajoşi care şi-au dedicat viaţa acestei nobile activităţi, slujind-o cu credinţă. Exemplul lor (lucru îmbucurător) a fost preluat de noi contingente. Tuturor, Casa Editorială Royal le dedică această carte.
  3. S-au alăturat demersului editurii noastre doi titani ai medicinii balneare şi turismului balnear, medici de renume internaţional, autori ai unor vaste literaturi de specialitate din România: prof. univ. dr. Nicolae Teleki – membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, fost expert OMS şi dr. med. Laviniu Munteanu – Preşedinte şi reprezentant pentru România al Organizaţiei Mondiale de Termalism şi, respectiv, al Societăţii Internaţionale de Tehnică Balneară.
  4. În cele 400 de pagini ale acestei cărți, (text în limbile română și engleză), se vor regăsi, alături de informaţii de ultimă oră din turism (în special cel balnear) şi, respectiv, din cele 68 de staţiuni balneo-climatice şi climatice, selectate de autori (din circa 160) și prezentate detaliat, şi multe învăţăminte şi recomandări izvorâte din experienţa vastă, de decenii – la catedră, în cercetare şi practică – împărtăşite, cu generozitate, de cei doi autori.

PARTEA ÎNTÂI

– REPERE ISTORICE

  1. Utilizarea factorilor terapeutici naturali (ape termale, ape minerale cu compoziţie fizico-chimică variată, ape carbo-gazoase şi gaze mofetariene, lacuri cu ape minerale şi nămoluri) a început încă din antichitate, chiar înainte de ocupaţia de către romani a Daciei. Populaţia geto-dacică utiliza apele termale din diferite localităţi-cetăţi dacice: Utidava (Târgu Ocna), Petrodava (Piatra Neamţ) sau izvoarele carbo-gazoase din cetatea dacică de pe Dealul Zânelor şi de la Balvanyos, din judeţul Covasna (date comunicate la Congresul European de Istoria Medicinii de la Montecatini, în 1962, de I.T.Crişan).
  2. După ocuparea Daciei de către romani, aceştia au construit numeroase „Terme” în localităţi care astăzi sunt staţiuni balneare ca: Băile Herculane (castrul Ad Mediam, cu izvoarele sale numite: ”Ad aquas Herculi sacras””Băile sfinte ale lui Hercule”), Geoagiu (Thermae Dodone, în castrul Germisara), Mangalia (Callatis), Turda (Potaissa), precum şi la Călimăneşti-Cozia, Ocna Sibiului, Sovata, Buziaş ş.a.. Romanii, care „nu au cunoscut timp de 600 de ani alt tratament decât băile termale”, cum a precizat Plinius, au adus pe teritoriul Daciei modalităţi de utilizare raţională a tratamentului balnear, preluate de ei din Grecia antică unde Herodot, a stabilit în urmă cu 2500 de ani durata unei cure termale la 21 de zile (durată argumentată ştiinţific de balneologii germani abia în secolul XX).
  3. Evul mediu, care a urmat prăbuşirii imperiului roman, datorită năvălirilor barbare, a fost dominat de războaie, migraţii şi epidemii cu efecte devastatoare, care, împreună cu obscurantismul şi fanatismul religios, au determinat între altele şi interdicţia utilizării Termelor, datorită riscului de răspândire a molimelor.
  4. Primele informaţii despre utilizarea, din nou, a băilor termale datează din anul 1221, despre apele din actualele Băi Felix şi 1 Mai şi apoi dintr-o scrisoare din 1405 a Papei Inocenţiu al VII-lea din care reiese că aceste ape erau folosite, încă din 1374, de Episcopia Romano-catolică din Oradea.
  5. Revenirea la utilizarea izvoarelor minerale se face treptat în secolele XVI-XVII în ţările europene, inclusiv în unele regiuni din teritoriul actual al României, respectiv în Transilvania, Banat şi Bucovina, care făceau parte, în acea perioadă, din Imperiul Austro-Ungar. Există şi informaţii privind utilizarea apelor minerale în localităţi devenite staţiuni balneare: Băile Felix, Covasna, Buziaş ş.a..
  6. În secolul XVIII, în cadrul reformei sanitare iniţiate de Maria Teresa, au apărut reglementări şi monografii privind analiza izvoarelor minerale din Transilvania şi Banat, indicaţiile lor terapeutice şi modul de utilizare. Din aceeaşi perioadă există informaţii despre curele din Băile Herculane, Băile Felix, Băile Homorod (Braşov), Bazna, frecventate de austrieci, ca şi despre exportul de ape minerale îmbuteliate de la Borsec la Viena, Budapesta, Moldova şi Muntenia. În Ţările Române nu existau medici români, însă unii medici străini, care lucrau în aceste ţări, au analizat unele izvoare şi au indicat utilizarea lor pentru cură (Băile Olăneşti, considerată staţiunea cea mai valoroasă, Strunga de lângă Iaşi, Slănic Moldova ş.a.).
  7. În secolul XIX, concomitent cu dezvoltarea balneologiei în numeroase ţări europene, şi pe teritoriul României continuă studierea şi valorificarea surselor de factori naturali, prin apariţia şi dezvoltarea multor staţiuni balneare, pe baza unor studii sistematice şi clasificări ale apelor minerale, (concretizate în numeroase monografii şi lucrări ştiinţifice). În Transilvania, Banat şi Bucovina, cu nivel economico-social mai înalt, s-au dezvoltat staţiunile Băile Felix şi 1 Mai (sonda Balint – un foraj din 1885 de la Băile Felix era considerată, la acea vreme, sursa cu „cel mai mare debit” din Europa), Băile Herculane şi Buziaş, cu renume internaţional, în care au făcut cure repetate membrii familiei imperiale de la Viena (Franz Iosif I, afirmând în 1852, cu ocazia vizitei efectuate la Băile Herculane: Acum, în această vale a Cernei există cea mai frumoasă stațiune de pe continent), Covasna, Balvanyos (1895), Vâlcele, Tuşnad, Vatra Dornei (ultimele două de la începutul secolului XIX), Bazna, Lipova, Ocna Sibiului ş.a.. Balneologia, una dintre cele mai importante ramuri ale medicinii europene în acea perioadă, s-a dezvoltat la nivel european şi în unele teritorii româneşti, care făceau parte din Imperiul Austro-Ungar.
  8. La începutul secolului au fost iniţiate unele studii şi activităţi balneare, mai ales de medici străini, francezi şi germani, la care se adaugă şi primii medici români formaţi în străinătate: un „mic ghid balnear” (în limba română), publicat în 1829, în „Curierul Românesc”, de medicul francez Marsille; lucrarea „Descrierea tuturor apelor minerale din România şi cele din străinătate”, publicată la Bucureşti, în 1854, de medicul german Wertheimer; teza de doctorat ”Încercare asupra fiziografiei Moldovei”, susţinută la Buda, în 1836, de medicul român C.Vârnav; „Apele metalice ale României Mari”, ce prezintă 53 de izvoare minerale din Muntenia, publicată în 1837, la Buzău, de medicul bucureştean Şt.Episcopescu; lucrarea „Descrierea şi întrebuinţarea apei simple şi apelor minerale din Moldova”, publicată la Iaşi, în 1851, de medicul român Anastase Fătu (cu doctorat la Paris) ş.a.. În aceeaşi perioadă au fost studiate o serie de ape minerale de la Slănic Moldova, Şarul Dornei, Strunga, Borca (din Moldova) şi Balta Albă (din Ţara Românească).
  9. În a doua jumătate a secolului XIX, în noile condiţii social-economice create de Unirea Principatelor şi Războiul de Independenţă, balneologia românească s-a dezvoltat într-un ritm rapid, fiind determinată, în mare măsură, de formarea primelor generaţii de medici români în şcoli medicale din Franţa, Austria şi Germania, iar în ultimul sfert de secol în Facultăţile de Medicină înfiinţate la Bucureşti şi Iaşi. Trebuie remarcată şi contribuţia unor medici străini, care au lucrat în Ţările Române, ca şi a unor specialişti cu renume, solicitaţi pentru studierea factorilor terapeutici naturali şi construcţia de stabilimente, în noile staţiuni balneare create, la nivelul celor europene. Această evoluţie rapidă a fost facilitată şi de circulaţia liberă între teritoriile româneşti, ca şi în toată Europa, făcând cunoscute apele minerale şi staţiunile balneare româneşti.
  10. În Moldova cea mai importantă staţiune balneară, dezvoltată în secolul XIX, a fost Slănic Moldova. Apele sale minerale au fost analizate în mod repetat în mai multe ţări şi erau cunoscute în toată Europa, fiind medaliate la expoziţiile internaţionale din 1881 (Frankfurt pe Main), 1883 (Viena), 1889 (Paris) şi 1894 (Bucureşti). Spre sfârşitul secolului staţiunea a fost modernizată, prin construirea hotelului Racoviţă, a unui stabiliment balnear şi a unei staţii de îmbuteliere.
  11. Situate pe malurile Oltului, unde sunt cunoscute vestigii ale unor terme romane, izvoarele de la Călimăneşti au fost redescoperite în 1827 şi analizate în 1828. În 1848 este descoperit, de călugării de la Mănăstirea Cozia, izvorul de la Căciulata (izv.1) şi utilizat pentru efectele sale diuretice deosebite. În 1887 sunt analizate apele termale de la Cozia. Apa izvorului Căciulata 1 a fost analizată, în mod repetat, şi s-a bucurat de o bună reputaţie internaţională, fiind medaliată cu aur la expoziţia de ape minerale de la Viena (1873) şi la cea din Elveţia (1893). Din 1887 apa a fost îmbuteliată şi exportată. Aceasta a fost recomandată de către dr.Carol Davila şi împăratului francez Napoleon al III-lea, pentru o cură de diureză.
  12. În aceeaşi perioadă au fost elaborate o serie de reglementări şi măsuri în domeniul balnear care dovedesc interesul autorităţilor pentru studierea şi valorificarea potenţialului de factori terapeutici naturali ai ţării. Au fost organizate, de către Carol Davila, Comisii pentru studierea şi analizarea apelor minerale în Principatele Unite, în 1865. Ulterior au fost elaborate regulamentele pentru administrarea şi exploatarea stabilimentelor balneare (1887-1891). Preluarea, prin Eforia Spitalelor Civile, a unor staţiuni balneare (Călimăneşti-Căciulata, Govora, Lacu Sărat, Techirghiol ş.a.) a avut un rol important în dezvoltarea şi valorificarea acestora.
  13. În 1886 şi 1894 a fost stabilit cadrul legislativ de reglementare a balneologiei româneşti: „Legea privind dezvoltarea stabilimentelor balneare” şi „Legea pentru exploatarea staţiunilor balneare”.
  14. După înfiinţarea, de către Carol Davila, a Şcolii de medicină din Bucureşti (1853), devenită Facultatea de Medicină (1869) şi apoi a Facultăţii de Medicină din Iaşi (1879), o serie de absolvenţi s-au implicat în activitatea balneară şi au dezvoltat o activitate publicistică remarcabilă, contribuind substanţial la formarea limbajului medical în limba română. Publicistica românească de balneologie a atins, spre sfârşitul secolului XIX cote înalte, la nivelul european al epocii.
  15. În secolul XIX s-au afirmat, în domeniul balneologiei, numeroase personalităţi medicale şi ştiinţifice româneşti ale vremii: generalul dr.Carol Davila, prof.Gh.Polizu, prof.C.I.Istrati, prof.dr.V.Babeş, prof.C.C.Hepites, prof.P.Poni, dr.C.Vârnav, dr.A.Fătu, dr.A.Şaabner-Tuduri ş.a.
  16. În aceeaşi perioadă, staţiunile balneare din teritoriile româneşti ce aparţineau Imperiului Austro-Ungar şi cunoscute la nivel european ca Herculane, Băile Episcopiei-Felix, Vatra Dornei, Buziaş ş.a., concurau puternic staţiunile din Franţa, Germania şi din restul Imperiului Austro-Ungar. De asemenea, au fost dotate cu stabilimente balneare noi, Băile Felix şi Băile 1 Mai, iar la Buziaş a fost construită şi o fabrică de îmbuteliere a apei minerale.
  17. Viaţa ştiinţifică medicală a acordat o atenţie deosebită balneologiei: congresele anuale ale Asociaţiei Generale a Medicilor din România – de la Congresul XIV, din 1910, până la Congresul XVIII, din 1914 – au fost urmate de excursii de studii în staţiunile balneare la care participau marile personalităţi medicale ale epocii.
  18. Au apărut noi reglementări în domeniul balnear, cea mai importantă fiind „Legea pentru exploatarea staţiunilor balneare ale statului”, din 1909, prin care staţiunile Govora, Călimăneşti-Căciulata, Lacu Sărat şi Techirghiol au fost organizate ca societăţi pe acţiuni, cu menţinerea gratuităţii pentru crenoterapie şi băile pentru săraci.
  19. În 1936, prin adoptarea „Legii pentru organizarea teritoriului”, staţiunile balneo-climatice au trecut în administrarea Oficiului Naţional de Turism (nou înfiinţat), tutelat de Ministerul de Interne.
  20. O nouă lege sanitară, din 1943, a decis trecerea, din nou, a staţiunilor balneo-climatice de la ONT la Ministerul Sănătăţii, în care a fost înfiinţat un serviciu balneo-climatic, cu două secţii: una pentru staţiunile proprietate a statului şi alta pentru controlul celor private.
  21. Paralel cu aceste măsuri economico-sociale, organizatorice şi legislative, activitatea medicală şi ştiinţifică balneară a avut o evoluţie dinamică deosebită, concretizată prin înfiinţarea primelor structuri universitare şi ştiinţifice în domeniul balneologiei în România reîntregită: Societatea de Hidrologie Medicală şi Climatologie, în 1922; Institutul de Balneologie din Bucureşti, în 1923; Catedra de Hidroterapie la Facultatea de Medicină din Cluj, în 1931; Catedra de Balneologie şi Dietetică la Facultatea de Medicină din Bucureşti, în 1935.
  22. Aceste realizări au fost posibile datorită contribuţiei decisive a unor personalităţi medicale de excepţie:

Prof.dr.Anibal Teohari – profesor de terapeutică la Facultatea de Medicină din Bucureşti, din 1906, care a înfiinţat în anii 1923-1924 Institutul de Balneologie la Spitalul Brâncovenesc, pe lângă catedră, prin care a pus bazele cercetărilor experimentale de farmacodinamie a apelor minerale. În 1921-1922 a contribuit esenţial la înfiinţarea Societăţii de Hidrologie Medicală şi Climatologie, la iniţiativa generalului dr.N.Vicol şi la editarea ”Revistei de Hidrologie Medicală şi Climatologie, Fizioterapie şi Dietetică”, ca organ al Societăţii. A organizat primul congres internaţional în România – Congresul al V-lea de Talasoterapie, în 1928, la Bucureşti şi Constanţa. Prof.Teohari a creat o şcoală medicală, cu reprezentanţi deosebit de valoroşi: prof.dr.Gh.Băltăceanu – continuatorul său la catedră, prof.dr.Gh.Tudoranu, dr.E.Cociaşu ş.a..

Prof.dr.Marius Sturza, exponent al şcolii medicale clujene, cu studii la Viena, Paris şi în Germania, de unde a preluat orientările moderne în acea perioadă ale balneologiei. În 1919 a fost numit inspector al staţiunilor balneare din Transilvania. A înfiinţat prima catedră de hidroterapie din ţară, în 1931, la clinicile din Cluj şi un institut clinic de balneologie şi fizioterapie. După Dictatul de la Viena, a părăsit Clujul şi a înfiinţat la Sibiu o clinică de balneologie. A fost preşedinte al Societăţii de Balneo-climatologie din România în perioada 1943-1946. Din 1949 a fost numit directorul noului Institut de Balneo-fizioterapie din cadrul Spitalului Brâncovenesc, din Bucureşti.

  1. Considerate ca având un rol deosebit de important în politica socială a noului stat socialist, staţiunile balneo-climatice au cunoscut o dezvoltare impresionantă, beneficiind de fonduri de investiţii ale statului, uniunilor sindicale şi cooperatiste, ce au permis construirea unor noi capacităţi de cazare şi baze de tratament la Băile Felix, Băile Herculane, Amara, Techirghiol, Mangalia, Băile Olăneşti ş.a.. În această perioadă a crescut considerabil accesul unor largi grupe de populaţie la cure balneare, subvenţionate de stat sau de sindicate, ceea ce a permis utilizarea largă şi funcţionarea permanentă a multor staţiuni balneare. Numeroase staţiuni, care înainte de război aveau activitate restrânsă, sezonieră pe plan local, au devenit permanente iar numeroase localităţi cu factori terapeutici s-au dezvoltat ca staţiuni balneare locale, cu funcţionare sezonieră.
  2. În anul 1949 a fost înfiinţat în Bucureşti, la Spitalul Brâncovenesc, Institutul de Balneologie şi Fizioterapie, for ştiinţific şi metodologic al Ministerului Sănătăţii, condus de prof.dr.Marius Sturza, secondat de dr.Traian Dinculescu, care era, în acelaşi timp, şi consilier al ministrului sănătăţii. Au fost organizate în institut o serie de secţii clinice pe domenii de patologie şi laboratoare de cercetare, care au permis studierea complexă hidrogeologică, fizico-chimică, farmacodinamică şi clinico-terapeutică a factorilor terapeutici naturali şi fizicali. Institutul a avut un rol esenţial în organizarea reţelei de asistenţă medicală de balneo-fizioterapie şi a staţiunilor balneo-climatice, iar din anii ¢70 în crearea, în ţara noastră, a asistenţei de recuperare medicală. O activitate de peste 20 de ani, coordonată cu pasiune de prof.dr.Tr.Dinculescu, a permis inventarierea şi studierea sistematică şi complexă a patrimoniului naţional de factori terapeutici naturali – ape minerale, nămoluri, climat – publicate în trei volume, între anii 1961–1970, precum şi realizarea unui număr impresionant de studii şi cercetări experimentale şi clinico-terapeutice, publicate în 11 volume de ”Studii şi cercetări de Balneologie şi Fizioterapie”, în perioada 1950–1972, precum şi în 10 „Caiete documentare şi metodologice”. Au fost editate „Indicaţii şi contraindicaţii pentru trimitere la cură balneo-climatică”, în 1960 şi reeditate în 1965 şi 1986.
  3. După ce au fost construite în anii ¢60, prin investiţii masive, numeroase hoteluri şi restaurante pe litoralul românesc, dezvoltându-se staţiuni noi ca Mamaia şi în zona de nord a Mangaliei – Neptun, Saturn, Venus, Olimp – în anul 1970 se înfiinţează Ministerul Turismului. Unul dintre obiectivele acestui nou minister era şi dezvoltarea turismului balnear, printr-un program special de investiţii în staţiunile balneare cu potenţial internaţional de pe întreg teritoriul ţării. În acest scop Ministerul Turismului a preluat întregul patrimoniu al staţiunilor balneo-climatice (capacităţi de cazare, alimentaţie, baze de tratament şi o serie de surse de factori terapeutici naturali).

În anii ¢70 au fost construite hoteluri cu baze proprii de tratament în staţiunile: Băile Felix, Băile Herculane, Căciulata-Cozia, Covasna, Băile Tuşnad, Slănic Moldova, Buziaş, Sângeorz Băi, Sovata, Geoagiu-Băi, Moneasa ş.a.. În aceeaşi perioadă Uniunea Generală a Sindicatelor din România (UGSR) a construit, din fonduri proprii, case de odihnă cu baze de tratament moderne, în mai multe staţiuni: Băile Felix, Băile Herculane, Băile Olăneşti, Slănic Moldova, Sângeorz Băi, Vatra Dornei, Amara, iar uniunile cooperatiste (UCECOM) şi-au construit hoteluri proprii, cu baze de tratament la 1 Mai, Nicolina-Iaşi, Covasna şi Pucioasa. În total au fost construite aproximativ 25.000 de noi locuri de cazare şi tratament balnear.

  1. Atribuţiile Ministerului Sănătăţii au fost restrânse doar la asigurarea asistenţei medicale balneare, în condiţii de gratuitate, prin cadre medicale de specialitate din policlinici şi dispensare balneo-climatice, organizate în spaţiile hoteliere şi bazele de tratament ale Ministerului Turismului, UGSR şi UCECOM. Au rămas în structura sanitară doar sanatoriile balneare din Mangalia, Eforie Nord, Techirghiol şi Brădet – Argeş.
  2. Dezvoltarea turismului balnear în România a avut rezultate favorabile în următorii ani, când numărul anual al celor ce beneficiau de cure balneare a atins cifra de un milion, iar numărul turiştilor străini din staţiunile balneare ajunsese la zeci de mii. Acest fenomen nu a fost constatat doar în ţara noastră, ci a fost similar în majoritatea ţărilor balneare europene şi practic, în toate ţările socialiste est-europene. Politica socială favorabilă curelor balneare din ţările socialiste şi politica socială generoasă din unele ţări capitaliste (îndeosebi cele nordice) explică această explozie a turismului balnear european, care provoca o circulaţie turistică anuală de câteva milioane de oameni.
  3. Dezvoltarea explozivă a balneologiei şi recuperării medicale a solicitat un efort deosebit al catedrelor de specialitate pentru pregătirea de medici specialişti, care de la aproximativ 300, în anii ’70, au ajuns la 700, în anii ¢80. Concomitent, au fost perfecţionate, prin Institut, cadrele tehnice de kinetoterapie, prin cursuri organizate în Bucureşti şi în staţiunile balneare.
  4. Începând cu 1989, România a trecut printr-o perioadă de modificări profunde ale sistemului politico-economic şi social, prin trecerea la un sistem democratic de tip occidental. Începând din 1991 patrimoniul balnear al Ministerului Turismului, cuprinzând hoteluri şi vile cu peste 45.000 de paturi, a fost privatizat. Degradarea începută în anii ¢80 a continuat, numărul turiştilor români şi străini la cure balneo-climatice a scăzut continuu. Mileniul III a debutat cu un efort de modernizare şi revigorare a hotelurilor de cură şi a bazelor de tratament existente, precum şi cu construirea de noi hoteluri de cură, (cu un confort sporit, echipate cu aparatură performantă), în principalele staţiuni balneo-climatice: Băile Felix, Eforie Nord, Mangalia, Neptun, Saturn, Băile Herculane, Bazna, Călimăneşti-Căciulata, Covasna, Geoagiu-Băi, Sovata, Olăneşti, Băile Govora ş.a..
  5. În 1989 a fost înfiinţată Organizaţia Patronală a Turismului Balnear din România (OPTBR), care cuprinde, în prezent, 58 de societăţi private din turismul balnear. Această organizaţie a editat, în anul 2004, un ghid medical balnear „România balneară”, distribuit gratuit medicilor de familie şi medicilor specialişti.
  6. Ordonanţa Guvernului României din anul 2000 privind staţiunile balneare, climatice şi balneo-climatice şi asistenţa medicală balneară şi de recuperare înfiinţează Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneoclimatologie, prin reorganizarea vechiului Institut. După aprobarea ei în Parlament devine Legea balneară nr.343, din anul 2002. Este una dintre primele legi cu acest conţinut, din Europa, care consfinţeşte valoarea şi importanţa economico-socială a patrimoniului de factori naturali şi a staţiunilor balneo-climatice ale României. Conform legii, Ministerul Sănătăţii asigură îndrumarea tehnico-metodologică a staţiunilor balneo-climatice, prin institutul naţional de profil. În acelaşi an, 2002, printr-o hotărâre de guvern, Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie a fost reorganizat, iar secţiile clinice au fost instalate în două localuri proprii (fostul Spital al Poştei în str. Sf.Dumitru nr.2 şi fostul Institut de Fiziologie Danielopolu, din Spitalul Filantropia).
  7. România este membră a principalelor organizaţii internaţionale din domeniul balneologiei: Societatea Internaţională de Tehnică Hidrotermală şi Hidrotermalism (S.I.T.H.), Organizaţia Mondială de Termalism (O.M.Th) şi Organizaţia Staţiunilor Balneare din Europa (E.S.P.A.), ca şi din domeniul medicinii fizice şi recuperării medicale: Societatea Internaţională de Medicină Fizică şi Recuperare (IPSRM), Societatea Europeană de Medicină Fizică şi Recuperare (ESPRM) ş.a.. România a organizat, în 1991, ”Zilele mondiale ale termalismului”, la Bucureşti şi Sovata, iar în 1994, Congresul XXX al SITH, la Sinaia. După anul 2000 ţara noastră a deţinut şi deţine în continuare preşedinţia SITH (dr.Laviniu Munteanu).

Petre Baron  / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.