default-logo

Acad. Mihai Cimpoi: „Hyperion și Demiurg”. „Luceafărul”, mit și dramă existențială

Eminescolog de formație enciclopedică și editor, la Chișinău, al Integralei Eminescu (8 volume) și al atâtor volume de exegeză, academicianul Mihai Cimpoi și-a dedicat ani buni din viața sa atât mai bunei cunoașteri a Poetului național în spațiul culturii basarabene cât și comentariului mai de profunzime al operei și gândirii eminesciene. Merită amintită totodată neobosita sa prezență la manifestări și acțiuni culturale în întreg spațiul românesc, calitatea de membru al Academiei Române ori al Uniunii Scriitorilor din România oferind acestora deopotrivă real prestigiu și evidentă distincție. Din multitudinea de volume dedicate lui Eminescu amintim, – alături de cărțile de dialoguri cu eminescologi din întreaga lume, Spre un nou Eminescu (1993, 1995) și Mă topesc în flăcări (1999, 2001) – , Căderea în sus a Luceafărului (Galați, 1993), Narcis și Hyperion (Chișinău, 1979, 1985, Iași, 1994, col. „Eminesciana”), Plânsul Demiurgului (1998), Esența ființei. (Mi)teme și simboluri existențiale eminesciene (2007) ș.a.

În 2013 apare la Chișinău, în cadrul Institutului Cultural Român, ca o încununare a activității de eminescolog, lucrarea academică Mihai Eminescu. Dicționar Enciclopedic.

Recentul eseu HYPERION ȘI DEMIURG, având subtitlul „Luceafărul”, mit și dramă existențială (Ed. Princeps Multimedia, Iași, 2019, 215 p.), reia, într-o documentație mai strânsă, problematica poemului-emblemă al liricii eminesciene, considerat îndeobște în mod apodictic/ asertoric „operă coronară”, „poem-sinteză ce finalizează imaginarul mitopo(i)etic eminescian”, cu convingerea că „în el regăsim – rezumativ, quintesențial – marca ontologică a omului român.” Considerat, pe rând, când simplu „basm”, poem liric cu implicații epice și dramatice, poem inițiatic ori „basm al ființei”, interpretarea Luceafărului nu poate oculta intenția poetului de a-l considera o alegorie a geniului sub semnul tragicului, de unde și ideea de „dramă a existenței (ființei)” (Alain Guillermou), a „ființei tragice”, situate între concretitudinea fenomenologică și esența sa, ca să ne exprimăm în termeni heideggerieni.

„Purcedem – precizează autorul dintru început – la scrierea prezentului studiu cu conștiința că ne pomenim în situația dilematică a închiderii într-un cerc hermeneutic, generată de cele două notițe manuscrise ale lui Eminescu.” Prima ar fi cea referitoare la „înțelesul alegoric” dat de poet față de „soarta geniului pe pământ” (ms. 2275 B), cealaltă privește predispunerea poetului de a reveni asupra „Legendei Luceafărului” care urma să fie „modificată și cu mult schimbat sfârșitul lui à la Giordano Bruno”, deasupra notei fiind scris clar și subliniat cu două linii Caballa Luceafărului (ms. 2257, f. 429 v.). Observația făcută de G. Bogdan-Duică, într-un studiu din 1925, publicat în Almanahul Liceului „Andrei Șaguna” din Brașov, și reluată de Perpessicius (Opere, II, 1943), a trecut aproape necomentată, filosoful italian afirmând în lucrările sale că „există mai multe sisteme solare și mai multe lumi, pe de o parte un infinit-divin (reprezentând totalitatea divină, eternă și imobilă) și a unui infinit-finit (ce se găsește în materia care animă), aparținând primului, după cum există în lumea trecătoare acea categorie a poeților aleși, gânditorilor și eroilor înzestrați cu o personalitate excepțională, manifestând un «avânt eroic» și o dragoste deosebită față de infinitul divin prin care se pot înălța deasupra sferei cotidianului monoton («cercul strâmt») și pot face ființa umană să se asemene divinității.” (Un final al „Luceafărului” à la G. Bruno, pp.85-91).

Fără a mai avea timpul să revină la semnificația „caballistă” a alegoriei sale, Poetul ne-a lăsat textul în forma autentică din Almanahul Societății „România Jună” din Viena, din aprilie 1883, deși, se cunoaște, poemul a cunoscut mai multe versiuni. Un veritabil tur de forță documentar face dl Mihai Cimpoi într-o amplă Addenda (II), Variantele și versiunile „Luceafărului” (pp.105-197), punând la un loc redacțiile succesive ale poemului, laboratorul eminescian fiind în cazul de față „un labirint dedalic, cu numeroase căi, încăperi și galerii care cauzează inerente rătăciri, dezorientări ce fac probleme atât structurării într-un întreg textual, cât și exegezelor.” În ciuda acestui fapt, „firul Ariadnei devine adesea vizibil”, poemul conturându-se încet-încet ca un Mare Text, în raport cu care „versiunile și variantele denumite de Perpessicius colaterale, bruillonare, subsecvente, succesive, tranzitorii apar ca niște hipotexte”. Dincolo de impresia aceasta de devălmășie (redactări, reluări, abrevieri, transcrieri) avem însă de a face cu un palpabil continuum imaginar, o ipseitate de esență eminesciană, coagulând în sensul unei drame existențiale și «ființiale».

Reluând Geneza poemului, – M. Gaster fiind cel care a indicat exact sursa de inspirație: cartea lui Richard Kunisch din 1861 -, dl Mihai Cimpoi observă „un continuum genetic de lungă durată”, începând în epoca berlineză (1972) și terminat la 10 aprilie 1882, când se atestă „forma definitivă”. Dominantă rămâne, crede criticul, în toate momentele-cheie evolutive, „actul căutării Ființei prin proiectarea ei într-un permanent Dincolo (de lume), căci omul eminescian – în ipostaza sa de degustător al voluptății morții neîndurătoare și în aceea de geniu – apare ca un om al depărtării.” „Ceea ce putem observa azi, – scrie dl Mihai Cimpoi destul de comprehensiv – după parcurgerea multitudinii de interpretări, e că Eminescu, așa cum consemnează el însuși, codifică totul într-o alegorie a soartei geniului, surprins în condiția de a nu avea moarte, dar nici noroc, de a nu fi fericit, dar nici de a putea ferici pe alții.”

Scriind despre Ființa eminesciană, dl Mihai Cimpoi remarcă acel „prea plin al gândirii (și trăirii, bineînțeles)” ca o marcă ontologică specifică, fundamentală, structurantă a percepției filosofice eminesciene. Am avea de a face cu o irepresibilă pasiune a cunoașterii și deopotrivă cu „un deliciu al cugetării”, poezia fiind însăși în concepția poetului „cugetarea sacră”, prin care ispita narcisiacă s-ar transforma într-un Hyperion intelectualizat și impersonalizat, operând cu precepte scoase din Brahmanism, din gnosticism, din kantianism, din filosofia antică etc. „Interogativă” prin excelență, ființa eminesciană se centrează pe „cruda taină existențială”, observând reaua alcătuire a lumii în care stăpânește Satan și nimicnicia acesteia dominată de „geniul morții”… Autorul amintește aici de faustianismul spiritului din Weimar, incitat de toate contrariile, polaritățile și opozițiile, în general de acea „tensiune a contrarilor”, de care nu e străină nici „ființa eminesciană”, deschisă „spre infinit până la limitele gândirii și imaginației” (Perpessicius).

Din Marele Cerc al Cosmosului, Hyperionul intelectualizat vede lumea pământească precum un „cerc strâmt, prins în spectacolul ontologic ineluctabil al muririi”, față de care geniul se condamnă la izolare. Regândind, în sensul lui Giordano Bruno, legătura dintre „infinitudinea divină” și „infinitul-finit”, dintre Unu și Multiplu, poetul ar fi dorit așadar să revină asupra unor semnificații. Dar și așa, din întreaga sa gândire filosofică, este destul de clar statutul geniului hyperionic precum și viziunea cosmică ce pune în relație imanentul cu transcendentul. Contrar lui G. Călinescu, care condamna transformarea poetului într-un „monstrum eruditionis”, trebuie să remarcăm că poetului nostru nu-i erau străine teorii cosmogonice și filosofice din varii spații culturale, de regăsit în viziunile sale poetice de largă și profundă cuprindere (sub „vălul poeziei”, cum ar zice Amita Bhose), ba unele elemente fundamentale din alte discipline revenind sub pana sa (bunăoară cele istorice, economice sau sociologice, în gazetărie). Fiind prin excelență „sintetizatoare”, ființa eminesciană „asigură imaginarului mitopo(i)etic o cuprindere holistică a lumii”. Dar, totodată, ființa eminesciană este de natură chenotică, starea de chenoză (=de suferință perpetuă și sfâșietoare) fiind caracteristică sfântului și geniului”… Se caracterizează, altfel zis, „printr-un hybris generalizat”, printr-un grad maxim al intensității, mereu tremurândă și năzuind a transcende contingentul, întru o redempțiune de tip nirvanic…

În Addenda I, Eminescu, poet tragic, autorul scrie apăsat: „Omul eminescian este prin excelență un om tragic”, tragismul acesta izvorând din „conștiința existenței unei ordini universale sub semnul destinului și al limitelor care se pun în calea realizării de sine a omului.” E vorba nu numai de o vocație tragică, ci și de o „dăruire” pe măsură, ataraxică, sinele poetului aflându-se mereu „la marginile abisale ale ființei”, unde – vorba poetului – „totul este problem”… Geniul la Eminescu este „mergătorul de deasupra lumii”, el depășește în aspirația-i absolută insațiabilă, finitudinile imanentului și tot ceea ce ține de „totius mundi”, unde „toate-s nimica” și „prăzi trecătoare a morții eterne”. Lumea materială se prefiră în aceleași forme, animate de spiritul creator:

„Căci eterne sunt ale lumii toate

De se nasc, mor tot pieritoare forme

Dar cu toatele au înăuntru viața

Păsării Phoenix.”

Poetul are, iată, tăria „de a privi Gorgonele în față”, iar raportarea nu numai la Schopenhauer ci și la viitorul Nietzsche „ne aduce în fața noastră, azi, un alt om eminescian decât cel consacrat de tradiția exegetică: omul tragic.” E o ispită a hermeneutului de a relaționa idei și viziuni eminesciene cu autorul scrierii Așa grăit-a Zaratustra (1885), antischopenhauerian prin excelență (bunăoară, dialogul dintre Cătălina și Hyperion ar aminti de cel nietzschean dintre Dionysos și Apollo). Nu vom stărui de vreme ce comentariul ne-ar situa într-un plan distopic, Nietzsche afirmându-se într-o vreme când Eminescu își încheiase aproape întreaga lucrare…

În totul, Hyperion și Demiurg este o lucrare care dă măsura unui spirit familiarizat cu universul gândirii eminesciene, îmbinând hermeneutica de mai larg orizont cu o documentare istorico-literară și expertiza filologică. Binevenită în exegeza eminesciană de azi, lucrarea subliniază încă o dată capacitatea vizionar-interpretativă a dlui acad. Mihai Cimpoi, unul din prestigioșii noștri eminescologi, la care se poate apela cu toată încrederea. El însuși o instituție în materie, precum înființatul Centrul Academic Internațional „Mihai Eminescu” de la Chișinău, cu merite indimenticabile în cercetarea și promovarea Hyperionului românesc, pe care și Republica Moldova îl consideră drept „poet național”…

 

Zenovie CÂRLUGEA 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.