default-logo

Poetul dintre vieți

 

1.

Mara Vasile. Acesta este numele meu. Sunt prea tânără, prea timdă, prea îndârjită şi prea însetată de poezie pentru timpul în care m-am născut! Aşa cred eu acum, la 13 ani….

Inima îmi spune că merg pe drumul bun! Raţiunea mea îmi spune că e bine ce fac, ce cred, ce simt! Doar că ceilalţi se uită ciudat la mine… râd… se întorc cu spatele şi… iar râd… îşi dau coate… mai icnesc odată… îmi mai aruncă două vorbe (unii!)… și-şi văd cu  toţii de drum.

Hotărât lucru – eu sunt altfel!

Altfel decât cine? Întreb mereu şi nu ştiu răspunsul. Cine este cel ce pune într-un suflet de om  mai multă dragoste sau mai puţină, mai multă înţelepciunesau mai puţină, mai multă dăruire sau mai puţină, mai multă voinţă sau mai puţină, mai multă răutate sau mai multă frumuseţe?i

Iară şi iară, pe Tine te întreb, Doamne!

E oare voia ta să fiu privită altfel? Sau e menirea şi rostul meu? Al meu şi numai al meu! Al meu, o Mara Vasile anonimă, blondă şi pistruiată, dintr-un sat aruncat printre ierburile uscate  ale câmpiei, fata vânzătoarei de la Birt şi a lui Vasile, poştaşul din Dragodana!

Mult aş vrea să stiu … să ştiu doar că nu mă înşel! Dar oare aş trăi altfel dacă aş şti? Aş citi mai puţin, aş studia mai puţin, aş visa mai puţin?Aş ţine ochii minţii închişi şi inima strânsă? Nu!

Inima nu o pot închide, căci ea tresaltă la fiecare clipă a vieţii lui! A acelui Român Nepereche! Iar mintea nu o pot opri să cunoască, să afle, să descopere, să înţeleagă şi să trăiască încă o viaţă care nu-i aparţine!

Numai tu Doamne, tu şi – puţin şi … parcă uneori  mama ! – înţelegi cum este să trăieşti prin altul, pentru altul, cu altul şi în mai multe vieţi deodată!

E greu să spun cu alte cuvinte pământene tot ce am zis mai sus. E greu să explic unui alt semen unde călătoreşte mintea mea însetată de cunoaştere adâncă și de iubiredivină pentru un poet!

Sau poate că nu! Poate nu este chiar atat de greu! Poate nu am găsit eu cuvintele cele mai directe, cele mai simple și cele mai pline de adevăr pentru a mă face înţeleasă!

Cum să fie atat de mulţi oameni nepăsători, neştiutori şi neiubitori faţă de Cel Nepereche?

Uneori cred că pentru asta am venit eu pe lume, în anul de graţie 2005! Să spun, să caut, să arăt şi iar să spun, şi iar să descopăr şi iar să arăt. Să-i fac cunoscute tuturor – da, tuturor – versurile, ideile, gândurileviața și NUMELE!

2.

– Acum poţi să ma sfătuieşti, mamă!, se ruga Mara de femeia grăsuţă, cu mâinile aspre şi mari, dar cu ochii arămii şi calzi…

– Cum să te ajut eu, fato? Cu ce?

– Cu o părere, mamă, cu o părere. Hai, că nu-ţi cer prea mult!

– Să vedem…!

– Ia, zi, tu, mamă dragă, cum să scriu eu o temă fară să mă fac de râs?

– Fără să te faci de râs? Cum vine asta?

– La şcoală, mamă!

– Da, faţă de cine nu trebuie să te faci tu de răs?

– Întâi faţă de mine, mamă! Faţă de mine! Da! Şi apoi, faţă de profa de Română şi apoi faţă de toţi ceilalţi… ştii tu… colegii mei…

– Iată că nu ştiu! Dacă nu-mi spui…

– Uite! Am primit temă să facem un eseu, o compunere, să zicem, despre idolul nostru! Iar eu, spune-mi tu cum să scriu despre poetul meu preferat? Şi mai ales cum sa-i fac eu să înţeleagă ceva ce doar eu simt?

Ochii arămii se aţintiră în ochii albaştri ai fetei. Şi de atâta bunătate adunată acolo, în adierea privirii, se umeziră. Prin pânza lacrimilor care voiau să se formeze, Alexandrina Vasile îşi vedea fata, înaltă şi slăbuţă, stând în picioare, în faţa clasei, cu caietul în mână…. Ca prin vis îi auzea vocea care trebuia să rostească cuvinte prea neînţelese pentru nişte minţi albe.

La început, clasa izbucni în icnete scurte…..

– Linişte,ba! Citeşte …poeta!..auzea mama o voce rautaciosă…

– Ssst! Musca! Ne vorbeşte deşteapta lumii! ,răsună din alt colț o voce …

Iar Mara vorbea încet, străduindu-se să nu plângă….

Nu o mai auzea. Auzea doar râsete.

Ochii femeii se închid pentru o clipă, pentru a face să dispară visul cel greu.

– Ascultă, fata mea! Eu am 8 clase!Aproape câte ai tu! Tu şi neghiobii ăia de colegi ai tăi!

Dacă m-ai făcut pe mine, mama ta, o femeie care spală pahare şi vinde bere la Birtu’din sat, să îndrăgesc un poet, fie el și cel mai mare al acestei ţări, sigur o să găseşti o cale să le atragi atenţia acestor tineri care nu ştiu decât….

–  „la gât cravatei cum se leagă nodul!”, nu se putu abţine Mara, şi o mie de jocuri pe telefon!

Râseră amândouă.

– Nu te mai uita la ei! Uită-i! Ei nu mai există! Nu mai este nimeni în clasă! Ești doar tu și poetul tău! Vorbește simplu, aşa cum îmi vorbeşti mie! Vorbeşte cu curaj despre visul şi menirea ta! Vorbeşte despre idolul tău aşa cum faci tu de atâtea ori cu mine! Tu ai un vis! Ei nu! Tu ai o chemare! Ei nu! Tu ai o patimă! Ei nu! Tu simţi o înălţare! Ei nu! Dacă eu am înţeles, o să înţeleagă şi ei.

3.

Glasul subţire al fetei se înălţa ca un fum. Ținea ochii închişi şi vorbea. Vorbea! Vorbea!

Caietul era închis, pe marginea băncii.

Doar cuvintele îi  ieşeau parcă direct din inimă şi pluteau prin aer căutând ramuri pe care să se odihnescă. Şi pentru că ramuri nu erau, ele, cuvintele, cădeau direct pe bănci, pe haine, pe creştete de elevi și uneori pe suflete. Miracolul era pe cale să se înfăptuiască! Cuvintele ajungeau acolo unde le era locul! În suflet! La suflet! Acolo, cuvintele se sfărâmau în litere pentru a se uni iar şi iar în alte noi şi minunate înţelesuri.

„Mara Vasile. Acesta este numele meu. Sunt prea tânără, prea timidă, prea îndârjită şi prea însetată de poezie pentru timpul în care m-am născut! Aşa cred eu acum, la 13 ani….

Iubesc poezia, iubesc viaţa, iubesc gândurile, iubesc iubirea şi iubesc singurătatea unui mare poet român. Cel mai mare poet român!

Îmi place sa mă închipui acolo, lângă el, în diverse forme,  și să-l însoţesc pe poet în fiecare clipă a vieţii lui, din 15 ianuarie 1850 până în 15 iunie 1889!

Cu mine s-a întâmplat ceva unic! Unic, minunat şi de neînchipuit pentru un pământean!

Dumnezeu mi-a dat iubirea, puterea şi visul de a trăi această bucăţică de eternitate, între două date calandaristice de pe axa timpului; de mii de ori!

Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta! Şi pentru tot ce îi voi cere şi  îmi va da!

Uneori eu, eu, Mara Vasile eram frunza din copacul pe sub care treceau paşii poetului! Alteori eu  eram adierea de vânt care îi răcorea fruntea! De multe ori eram umbra care îl însoţea în singurătate sau în suferinţă! Eram lacrima pe care nu putea să o verse! Eram strigătul de deznădejde! Eram mângâierea neprimită, eram tăcerea surdă şi liniştea adâncă! Eram tot ce trebuia să aibă şi nu avea! Eram tot ce merita să primească şi nu a primit!

Eram acolo! Eram acolo… fără să fiu!

Am trăit viaţa poetului, alături de el, de mai multe ori!

Toate acestea s-au întămplat pentru că eu, la rândul meu, am primit patima iubirii pentru poezia unui poet! Al ţării mele!

Asta am primit eu!

Nu ştiu ce au primit alţi oameni în dar! Sau ce aţi primit voi! Eu asta am primit. Iar rostul meu în această lume este să fac şi pe alţii să-i cunoască versurile, viaţa, iubirile, lupta şi singurătatea! Dar pentru asta eu, mentorul, trebuie să ştiu tot despre poet! Iar asta nu se poate decât dacă trăieşti o dată cu el! De mii de ori!  Pentru a sfârși iubindu-l, înţelegându-l, alinându-l!

Să fii acolo; fără să fii!

Ziceam că asta e menirea mea în această viaţă! Să dau tutuor căte o păticică din ce ştiu despre idolul meu!

Iată de ce  am început cu voi, colegii mei din clasa a VII B , Scoala Generală din Dragodana,  judeţul Dâmboviţa!

Nu! Am greşit! Nu este adevărat!

Am început cu mama mea, Alexandrina Vasile, minunatul om, minunatul suflet ales de Divinitate spre a mă purta nouă luni în pântec!

Poate unii dintre voi vor râde! Nu-i nimic! Eu nu mă supăr! Aceia sunt prea mici sufleteşte şi cu mintea prea goală pentru a putea pricepe! Dar ştiu că vor fi mulţi – trebuie să fie! – care se vor apleca măcar asupra unei cărţi şi vor căuta versuri.

Doar că mie nu-mi va ajunge o viaţă pentru a vorbi, a citi, a afla …

De aceea am o rugăminte pentru Dumnezeu: oricine aş fi, orice nume aş avea, oriunde aş trăi, orice aş face într-o viaţă viitoare, să-mi de aceeaşi patimă şi iubire pentru ACEST POET!

Uneori cred că pentru asta am venit eu pe lume, în anul de graţie2005! Să spun, să caut, să arăt şi iar să spun, şi iar să descopăr şi iar să arăt. Să-i fac cunoscute tuturor – da, tuturor – versurile, ideile, gândurile, viaţa și NUMELE!

Pe poetul vieţilor mele îl cheamă Mihai Eminescu şi este Luceafăr printre stele.

 

                                                                                                Mirela Penu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.