BOEMA Cronica unor întâlniri memorabile
Și uite așa, dând eu înapoi pagini de calendar, văd că am sărit cam prea grăbit peste luna mai. Lună în care, cu 55 de ani în urmă, am debutat- cu semnătură!- în săptămânalul ,,Viața Studențească’’. Am făcut intenționat mențiunea cu semnătură, fiindcă, primele mele textulețe, trei la număr, au văzut lumina tiparului cu o lună în urmă, adică în aprilie 1966 în revista ,,Contemporanul’’. Dar să o luăm pe rând…
Proaspăt student la facultatea de filozofie a Universității București, mă bătea, din de ce în ce mai des, gândul să îmi încerc puterile întru ale gazetăriei. Aveam la activ câteva apariții în ,,Scânteia pionierului’’ și, apoi, în ,,Scânteia tineretului’’( zisă și ,,Scânteia mică’’) dar dorința mea a fost să încep să scriu în ,,Contemporanul’’. Și asta, în primul rând, în memoria tatălui mau, cel care, licean fiind, mi-a pus, mi-a pus în mână prestigioasa revistă al cărei editor șef era George Ivașcu. Din păcate, tata a murit în niște împrejurări dramatice despre care nu aș vrea să discut acum, așa că am dorit ca debutul meu la ,,Contemporanul’’ să fie și o revanșă față de nedreapta sa trecere în altă lume. Așa că l-am căutat pe profesorul universitar Constantin Vlad- eminentul diplomat care a decedat de curând-, căruia îi fusesem prezentat, la Caracal, de către fratele său, avocatul Gheorghe Vlad, cu rugămintea de a mă sfătui cum să procedez pentru a intra în legătură cu editorii prestigiosului săptămânal. Din fericire, domnia sa era și unul dintre redactorii șefi adjuncți ai revistei, așa că foarte repede am și primit recomandarea: -Te duci, cât de curând, la redacție și îl cauți pe C.N.Constantiniu.
Zis și făcut! A doua zi de dimineață, să tot fi fost ora opt și jumătate sau nouă fără ceva, eram în corpul din dreapta al Casei Scânteii, la etajul trei, unde era sediul redacției căutate. Numai că, la ora aceea, birourile erau pustii, iar singura persoană cu care puteam să discut era o tovarășă între două vârste care m-a și luat din scurt cum că ce e cu mine pe acolo la ora asta. După ce i-am recitat sloganul meu de prezentare, respectiva și-a continuat chestionarul: -Dar, până acum, ai mai publicat undeva?
Pentru ca, după ce i-am spus ce și cum, să primesc și replica:-Da, dar noi nu publicăm debutanți. Drept este că nici eu nu m-am lăsat cu una cu două așa că vigilenta tovarășă mi-a permis să îl aștept pe ,,tov. Constantiniu, pe hol, adică la ieșirea din lift. După care, la orele 11 fix trecute, să m-a anunțat, de data asta, pe un ton mieros:- Mergeți, că tov Constantiniu vă așteaptă!
Foarte probabil că multor cititori din generații mai tinere numele lui C N Constantiniu nu le spune ceva, așa că socotesc necesar să adaug că acesta a fost un redutabil făcător de gazete, om și jurnalist de excepție, căruia mulți colegi ai mei de generație, dar nu numai ei, îi datorează neuitate lecții de meserie și de viață.
De cum am intrat în biroul ,,Bădia’’, așa cum i se spunea cu mare respect în redacție și în lumea gazetarilor, m-a întrebat direct, ca de la om la om:-Ce bei? O cafea, un coniac sau ce altceva îți poftește sufletul?
Uimit peste poate de o asemenea ofertă, firește că nu aveam de ce să o refuz. Mai ales că, numaidecât, s-a și prezentat cu tava plină exact cea care mă intervievase mai devreme și despre care am aflat, de la Bădia, că era… curiera redacției. Nici nu am apucat să mă bucur de deliciile tratației, că Bădia mi-a pus în față trei reviste și mi-a ordonat: -Te uiți pe sumar și faci câte o notiță de trei sferturi de pagină pentru fiecare.
-Bine, am zis eu, am înțeles, le iau le citesc și luni vin cu recenziile.
Răspunsul lui Bădia a fost neîndurător:- Am zis că revistele au și sumar, așa că te uiți acolo și apoi scrii recenzia.
După care, s-a uitat la ceas și a pus punct:- Ai la dispoziție o jumătate de oră, cu dactilografiere cu tot.
Asta fiind situația, ce era să mai fac? M-am conformat și la termenul stabilit i-am pus pe birou cele trei notițe. Pe care, după ce le-a citit, Bădia le-a dat bunul de tipar, nu însă înainte de a-mi șterge semnătura de pe foi. –Lasă așa, mi-a zis el-, fiindcă vineri( ziua în care apărea revista n.n.), ai să le găsești la pagina a 8-a pe coloană în stânga paginii și ai să spui: – Da, cu siguranță, astea sunt ale lui Șerban Cionoff, fiindcă îi cunosc stilul de la o poștă!
Sincer să fiu, m-a cam supărat ideea ca textele să îmi apară fără semnătură, dar, ceva mai târziu Nea Lulu – regretatul Laurențiu Ulici -, care avea de-acum o apreciabilă vechime în corpul colaboratorilor revistei, mi-a spus că aceasta era proba de foc pe care proaspeții veniți trebuiau să o treacă. Urmând ca, după ce uceniceau alături de nume grele ale redacției, adică după ce și-au dovedit aplecarea spre meserie, să își vadă apărute textele cu semnătură. Ceea ce mi s-a întâmplat și mie un an mai târziu, adică în 1967 când Călin Căliman, cronicarul cinematografic al revistei, mi-a cerut să fac recenzie la două cărți , una a lui Iordan Datcu și alta a lui Ștefan Oprea. Recenzii care, de data asta, au apărut cu semnătură!
Acesta ar fi, însă, doar primul episod al serialului triplului meu debut în lumea presei. Mai departe, în mai 1966, am mers la redacția revistei ,,Viața Studențească’’ și am predat o recenzie la cartea lui C I Gulian ,,Problematica omului’’. Recenzie care, bag seama, a plăcut atât redactorului de specialitate, Gheorghe Suciu, dar mai ales redactorului șef, Niculae Stoian, mai ales că, îmi permitem să fac și o critică autorului, în sensul că apreciam că în carte trebuia să fie discutată și opera filosofică a lui Teilhard de Chardin. Cel supranumit ,,iezuitul prohibit’’, a cărui operă, apărută postum, adică după moartea sa, în exil, la New York, în 1955, a fost o mare revelație. Telihard fiind considerat ca un precursor al procesului de aggiornamento, declanșat la Conciliul Vatican II, adică al dialogului politic al Bisericii Romano Catolice cu lumea des-sacralizată.
În ceea ce mă privește, revelația operei lui Teilhard al avut-o citind un text al lui N Tertulian despre marele filosof și antropolog apărut în numărul 12/!965 al revistei ,,Viața Românească’’, Ulterior, am aflat și că Teilhard de Chardin a fost unul dintre cei trei membrii ai echipei de antropologi care a descoperit sinantropul, omul de China. Dar prima carte a lui Teilhard, de fapt cartea sa de căpătâi- ,,Fenomenul uman’’- mi-a oferit-o spre lectură domnul Gheorghe Vlăduțescu, tânărul și atât de sufletistul nostru asistent la disciplina istoria filosofiei, cel care mai târziu, într-o lucrare consacrată personalismului francez, va și sugera o paralelă între viziunea filosofică a lui Teilhard și personalismul energetic al lui C. Rădulescu-Motru.
O fi plăcut, probabil, recenzia mea și mai ales referința critică, redacției și unor cititori, doar că autorul-academicianul C I Gulian- , pe atunci un temut spirit director al filosofiei românești, s-a arătat foarte deranjat și chiar dorea să fiu cumva pus la punct. Noroc, mare noroc, am avut că profesorul Ion Banu și mai tinerii noștri dascăli, Gheorghe Vlăduțescu și Gh.Al.Cazan au depus o stăruitoare muncă de lămurire pe lângă cel ultragiat, așa că, până la urmă, acesta a renunțat la negrele sale gânduri.
În ceea ce mă privește, nu am renunțat la o abordare mai aplicată asupra operei lui Teilhard, așa că în numărul din octombrie 1966 ai lunarului ,,Amfiteatru’’( redactor șef: Ion Băieșu) am publicat o cronică a ideilor consacrată acestui ilustru savant și gânditor. De mare ajutor fiindu-mi, de această dată, redactorul de specialitate al revistei, Maria Luiza Cristescu, și secretarul general de redacție, Coman Șova.
Iată, pe scurt cum mi-am făcut debutul în lumea presei. Acestea sunt faptele. Mai rămâne de văzut doar dacă, după 55 de ani de trudă, am meritat încrederea ce mi s-a arătat. Sau, de ce nu?, dacă aceia care s-au arătat de pe atunci sceptici în ceea ce mă privește, sunt cei care au avut dreptate!
Șerban CIONOFF