default-logo

DANA OPRIȚĂ-daniela@punct ro: Versuri (1999-2021), eLiteratura, București, 2022

Cartea este o selecție de versuri publicate între anii 1999- 2021 și definește o poetă excepțională, de o mare exigență cu propria ei creație.
În prefața cărții, Pr. Prof. Univ. Dr. Theodor Damian face o lectură în cheie teologică, așa cum mi se pare firesc. Observațiile Domniei Sale sunt fundamentale și subliniază trăsături esențiale ale acestei poezii: caracterul confesiv, contemplativ, raportarea la Dumnezeu, căutarea Adevărului absolut.
Volumul se deschide cu o dedicație: „Toamnei din mine”, ceea ce mă duce cu gândul la superba poezie a lui Tudor Arghezi: „Niciodată toamna”: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/Sufletului nostru bucuros de moarte/Palid așternut e șesul cu mătasă,/Norilor copacii le urzesc brocarte”.
Pentru ea, „toamna este cel mai frumos anotimp”, care-i amintește de „aleile magice ale grădinilor” de orașul „unde toate drumurile duc”, de „frunzele colorate împrăștiate de pașii ce traversează/aleile magice ale grădinilor”. (E toamnă iar).
Într-un Poem de toamnă, ea descrie adâncirea corăbiilor spre larg, în timp ce „soarele adia lumina lui cea mai blândă / Împletind raze de miere și fum /spre un bătrân continent”. „În acel sfârșit de august rebel/oceane și mări ne mărerau depărtarea/…în timp ce poveștile se arcuiesc în/concerte de Bach, Mozart sau de toamnă…” (Poem de toamnă).
Toamna e anunțată de „Aerul zgâriat de tonurile înalte și joase ale greierilor”, de „melodia frunzelor alunecând spre pământul care le-a hrănit/și unde orice trup se întoarce/ să fie el însuși hrana fără de sfârșit a vieții”, de „triluri răzlețe de păsări ce refuză să plece”, de „văzduhul galben, cerul vestejit”, de ploile nesfârșite.
Concluzie: „Cred că a venit toamna”.
În ciclul „SILABE” de la începutul volumului, citim câteva poezii – aproape haiku-uri, închinate toamnei (aproape aforisme): „litere îngălbenite/cuvinte ruginite/cuiburi părăsite – /Să fi venit toamna? ”, „În tăcerea amiezei/castanele sparg amintiri”. „Toamna în inima mea-muzica sferelor” „muzica sferelor-toamna în inima mea”.„Suflarea din urmă a vieții-toamna”. „zbor fără aripi-tristețea”. „melodia tăcerii-ploaia”.
Un moto din Lucian Blaga: „Cuvântul-rană a tăcerii” – proiectează de la început emblema sub care stă întreaga poezie a Danei Opriță: drama creatorului, raportul dintre tăcere și cuvânt, aspirația spre perfecțiune, spre absolut.
O temă fundamentală a poeziei Danei Opriță este meditația despre Poezie, despre cuvânt și rolul cuvântului . Foarte multe poezii sunt Arte poetice.
Prima dintre ele este o poezie fără titlu, în care poeta imaginează un dialog cu sine însăși, cu mândria de a fi într-o relație prietenoasă cu poezia:„închipuie-ți c-ai fi la braț/ cu cea mai frumoasă poezie/ pe care tocmai ai scris-o”.
Raportul dintre ea și lume s-ar modifica: „cum ți-ar mai păsa că ei nu-i pasă”. „Închis în cercul tău de lumină/ai înțelege în sfârșit/că dincolo de ce ochii pot să vadă de ce degetele pot atinge/există un adevăr care strigă să fie cunoscut/care ne așteaptă/pentru care merită chiar să murim/ la braț cu cea mai frumoasă poezie”.
Pentru acest adevăr, „merită chiar să murim”.
O definiție poetică a poemului este „Poem despre poem: „Poemul meu are cea mai frumoasă siluetă/aripile lui s-au lipit de cer/ coborând/lumina în fiecare literă/a fiecărui cuvânt/din fiecare vers ce îl alcătuiește”. Poemul e raportat la cer, la lumină, la razele de soare, la păpădia de puf, vulnerabilă, la arenele de gladiatori, la melodia tăcerii.
„Poemul meu e liniște. /Poemul meu e iubire. Poemul meu sunt eu”.
O identificare totală a ființei cu Poezia, descifrând neînțelese înțelesuri ale dimineții zilei de Apoi, adică ale unei alte vieți trăită într-o altă dimensiune, a eternității.
O parafrază a celebrei – poezii a lui Adrian Păunescu, „Povara repetabilă”, evocă „una din acele zile/când literele se poticnesc înaintea fiecărui cuvânt/și sufletul ți se închide de atât neputință”, neputința de a te putea ridica, de a iași din obișnuit, din povara repetabilă, cu dorința de a lua-o din nou de la capăt.
Așa se explică căderea în abis, „când nimic nu există când totul este atât de real/fiecare literă e o repetare până la absurd/ a propriei repetări a propriei dizarmonii”.
Apoi, „Așteptarea/mereu așteptarea/nimic decât așteptarea unei schimbări/amânate până la capăt”.(Abis).
Poeta simte ca pe niște Penitențe banalitățile, formalismele, „cuvintele repetate absurd, torente de inutilități”. (Penitențe). Poeta crede că „există doar un timp al drumului în viață/când poezia se scrie,/când fragilele aripi de îngeri se coboară asupra ta/și totul este frumos bun fără păcat/iar întunericul nici măcar nu există în vocabularul tău”. (Dincolo de cuvinte).
Dana Opriță încearcă să dea o definiție poeziei, risc asumat: Poezia „este ca un val care vine și pleacă pe un țărm/aflat la marginea visului , fără să țipe că este/ cel mai important lucru în viața însăși nu ar putea exista/fără el”.
„Poezia este ca un zâmbet pe chipul unui iubit despre care/ nu prea știi dacă e adevărat”.
Ea se întreabă, totuși, ironic, în final: „Cine are nevoie de poezie? ”. (Cine are nevoie de poezie?).
Primăvara, care „zgâria cu petele colorate/crengile adormite”, amintirile mai vechi sau mai noi, toate sunt motive de poezie, „Iar eu le primesc/în fiecare dimineață/până seara se transformă într-un poem”. (Poemul de dimineață).
Ea știe cum trebuie să fie poemul: „Scurt, frumos croit pe noua lui haină, /cu gânduri lungi de primăvară târzie,/mirosind a pământ reavăn și/dor de singurătate”.(***sau fără cuvinte, desigur).
Dana Opriță nu este o romantică, în poezia ei nu întâlnim efluvii lirice, declarații de dragoste, ea este un temperament meditativ, care trece totul prin filtrul inteligenței, al ironiei, al abstractizării.
Nu întâmplător, un grupaj masiv de versuri se intitulează „GÂNDURI”. Avem de-a face cu o poezie grea de sensuri, o poezie reflexivă, care își pune marile probleme ale existenței, ideea de Adevăr, de Dumnezeu, de Credință, de Timp, de Identitate, de Amintire, de Lumină, de Iubire, de Absolut, de trecere, de destin, de Viața de Apoi, de singurătate, în căutarea unui Altceva. Mereu Altceva, „pe care îl cauți toată viața” (Soleil), în căutarea Sfântului Graal.
Luciditatea comentariilor, tăioase ca un laser, ne obligă la meditație, la înțelegerea vieții (și a poeziei) dintr-un alt unghi, inedit.
Dialogul cu cititorul este unul cald, prietenos, dar mereu interogativ, dubitativ.
Poeta se află la RĂSPÂNTII și își pune o întrebare fundamentală: „Cine sunt”. (Răspântii).
În drumul spre Lumină, ea se întreabă „care e adevărata direcție /spre care/trebuie să ne îndreptăm./Poate marea?/poate sinele?/Poate poezia?/Poate cerul? ” (În drum spre Lumină).
Și, totuși, între speranță și disperare, între tristețe și bucurie, există întotdeauna un reper, o cale. Acesta este Dumnezeu, care reprezintă Adevărul absolut, adică descoperirea sinelui. „Dumnezeu e mare și drept/lumina ne așteaptă la capătul acestei tăceri/Lumina ne așteaptă/trebuie doar să știm să o primim”.(31 decembrie 2000). „Dumnezeu zidește în noi /Sfânta Lumină a mântuirii”. „Eu sunt cel care este, eu sunt cea care sunt. /Și nimeni, nimic, niciodată nu poate tulbura acest adevăr”.
Ca o concluzie definitivă: „Liniște.Îmbrățișare.Pace. Amin”. (Prinos de bucurie).
Tema Luminii este foarte frecventă: „Lumină/ Armonie /Liniște /Lumină /Armonie /Liniște /Lumină /LUMINĂ /LUMINĂ”.(1 ianuarie 2000).
Erotica Danei Opriță este una specială. Ea nu este îndrăgostită de un bărbat anume, ci mai mult de ideea de iubire, nu face declarații emoționante de dragoste, ea pășește într-un „echilibru precar” într-o zonă nesigură, alunecoasă, care i-a provocat mai mult dezamăgiri decât împliniri.
„Un verb conjugat la trecut înainte de a fi prezent/așa a fost povestea iubirii noastre/strecurată printre dorințe și nesfârșite așteptări”. (Lerui ler).
Ea se întreabă îngrijorată: „Cine ești tu dragostea mea/ care mă roagă să aștept cuminte cu genunchii la gură/să uit nopțile albe de ciudă că am coborât să întreb ce mai faci/ ce mai faci/tu/dragostea mea trecătoare:? ” (Love Theme).
Cu truda căutătorului de perle, ea încearcă să reconstituie „miraculosul chip al iubirii”. Ea se adresează direct iubitului: „ție-ți vorbesc pe tine te caut/cu tine strivesc diminețile între pleoape/pe tine te prefac în amintire de preț/în muzeul amintirilor frumoase”. (Până și eu).
Declarațiile de dragoste sunt mai mult imaginare: „te iubesc” răspundeam/ vorbind mai mult singură unor pereți foarte drepți /la colțurile cărora mă așezam cuminte /pe coji dinainte sfărâmate/genunchii mai țipau degetele se împiedicau în gesturi / fără sens/ „iubitul meu”, spuneam /cu gura plină de fluturi /o dragoste rară și definitivă orbecăind în lumina lui „mâine”. /cu gândul la atât de concreta/ cafea de dimineață”.(Cafeaua de dimineață”).
Și, totuși, dincolo de toate suferințele, de toate dezamăgirile, amintirile întunecate, poeta face curat „în toate rafturile inimii /în toate sertarele sufletului” și își dă voie să fie fericită, pentru că primește alte bucurii, simple, adevărate, ca pe niște binecuvântări pe care le primește „în fiecare zi/în fiecare dimineață”.(***).
Pentru ea, bucuria de a trăi e afișată deschis, de aici, îndemnul optimist: „viața e atât de frumoasă /trăiți-o cu disperarea zilei de-Apoi”. (O, brad frumos”).
Ultimul text al volumului – „Întrebare, 2020, 2021” este o recapitulare sintetică a temelor esențiale pe care le-am trăit în acești doi ani.
Dana Opriță are capacitatea excepțională de a materializa imaginile, de a face concrete noțiunile abstracte, dând expresiei plasticitate și relief.
Câteva exemple:
„La colțul de stradă ne așteaptă deja amintirea”
„Încălțând sandalele umilinței”
„În tăcerea/ amiezei/castanele sparg amintiri”
„Timpul păstrat la naftalina clipei de-Apoi”
„Tu cine ești/așteptând lumina să te invite la vals/așteptând tăcerea să strige după ajutor”
„Poate doar așteptarea să mai alerge singură în/arena sufletului meu”
„Gândurile scapă prin ochiurile/prea mari ale plasei de pescari/printre cuvintele-rechin, printre cuvintele-delfini salamandre/șerpi și zânele meduze/ toate dansând în macabrul ritm /al regretelor”.
O poezie modernă, suplă, inteligentă, adresându-se minții, dar și sufletului, poezia Danei Opriță înscrie în cadrul poeziei române contemporane un timbru original, inconfundabil.

DR. ION HAINEȘ

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*