default-logo

Un fals, o făcătură atribuită lui Adrian Păunescu circulă pe internet

  • Ultimele texte ale lui Adrian Păunescu, scrise pe patul Spitalului de Urgență Floreasca din București, sunt poezia „De la un cardiac, cordial” (dictată mie, Andrei Păunescu, în 31 octombrie 2010, la ora 16.45) și articolul „Scrisoare din urgenţa inimii” (dictat lui Carmen Păunescu, pentru Jurnalul Național, tot în 31 octombrie 2010, la 5 zile după internarea în spital).
  • Este o minciună și o aberație explicația care precede versurile atribuite tatălui meu: „ultima poezie scrisă în agonie de Adrian Păunescu și transmisă în e-mail unui amic din diaspora pe 4.11.2010”. Iată de ce:
  • Ultimele clipe de conștiență ale lui Adrian Păunescu au fost în noaptea de 2 spre 3 noiembrie, apoi inima i s-a oprit. Medicul Șerban Brădișteanu și echipa sa au efectuat nenumărate proceduri de resuscitare, timp de peste 50 de ore, inima repornind miraculos și apoi oprindu-se, până când totul s-a sfârșit, aproape de ora 7 a dimineții de 5 noiembrie 2010.
  • Tata nu a transmis niciun e-mail, niciodată, pentru că nu știa să deschidă computerul, toate activitățile de acest fel fiind făcute, în ultimele zile, de Ana-Maria sau de mine. Corespondența pe e-mail a făcut-o doar prin intermediul familiei, al redacției sau al secretarelor cu care a lucrat (până în vară). Deci, este o minciună fără rușine, lansată de un om care nici măcar nu știe ce s-a întâmplat cu tata după noaptea de 2/3 noiembrie 2010, până în dimineața ultimă de 5 noiembrie.
  • Autorul textului încearcă, la modul grosolan, să imite stilul poeziilor lui Adrian Păunescu, așa cum a încercat și autorul mai vechiului fals, „Cheia”, text atribuit tot lui Adrian Păunescu, pe care l-am demascat mai demult. În aceste pretinse ultime versuri ale lui Adrian Păunescu, impostorul (ajutat, voit sau involuntar, de cei care distribuie mizeria pe internet) reușește doar niște versificații pe care orice cunoscător al operei lui Adrian Păunescu le recunoaște drept falsuri ale unui versificator de slabă calitate, dornic de senzațional ieftin. Spunând că au fost scrise „în agonie”, respectivul încearcă să justifice (asta dacă își dă seama ce înseamnă ridicolul) scăpările grave de prozodie și formulările grosolan nepoetice, pe care tata nu le-ar fi spus nici într-un banc prost, darmite într-un poem. Înainte să vă ofer adevăratele ultime texte ale tatălui meu, iată minciuna ieftină și ridicolă, cu nuanțe tragicomice, așa cum circulă pe internet, sub titlul „Mea culpa” sau „Ultimele gânduri, ultimele cuvinte” , inclusiv pe pagina www.poetii-nostri.ro:

„Eu recunosc că am făcut greșeala
De a slăvi prea mult conducătorul
Făcând-i ode și îndemnând chiar sala (să cânte):
Partidul, Ceaușescu și Poporul.

Dar nu uitați că tot eu sunt cel care
L-am criticat și-am insuflat dorința
De libertate, bunăstare și schimbare
Subtil, necenzurându-mi conștiința.

Am făcut și mult bine-n stânga-n dreapta
Atât cât s-a putut, fără să-mi pese
Periclitându-mi starea, familia și casa
Dar toate s-au uitat și-s fapte șterse.

De-aceea spun ca ultimă dorință
Să mă iertați de v-am greșit vreodată
Și-mi fac adânc proces de conștiință
Căci nu e om pe lume fără pată.

As vrea ca să rămân în mintea voastră
Doar un poet ce și-a iubit mult țara
Ce a descoperit și șlefuit talente
Ce-au scormonit prin inimi cu chitara.

Trecutul mi-l asum și nu mi-e teamă
Nici nu mi-a fost, nu-mi este, n-o să-mi fie
Nu m-am dezis de clasa proletară
Și am simțit că am o datorie,

De a stârni în mintea tuturora
Și mai ales în suflete de tineri
Că nu suntem o țară oarecare
Și-avem destin măreț și vom fi liberi.

Când noi cântam în sălile-arhipline
Și recitam pe voci de milioane
Visam la Marea noastră Românie
Și vă-ndemnam: Treceți batalioane!

Un dor aș mai fi-avut, dar ce păcat
Că n-am putut opri din cale vremea
Să văd autostradă prin Carpați
Din Chișinău-Arad cu via Țebea.

Sunt unii care mă lovesc și-acuma

Când m-am urcat la ceruri, ce oroare!

Cuvinte grele-aruncă, nesimțire
Și toți vor ca să cadă în picioare.

Eu vă privesc de-aici de sus, cu milă
Aș vrea să fiți mai buni, dar nu se poate
Se răsucește Ștefan în morminte
De-atâta ură, pizmă, nedreptate.

Îmi este jenă, silă….chiar mă bucur
Că am plecat de-acolo, dar mă doare
Când vad valori, talente, caractere
Ce-și fac familiile peste hotare.

Ce să vă spun, românii mei de bine
Ce-aveți sfială, bun simț și onoare
Poporul nostru-i cel mai bun din lume!

Nu lăsați țara călcată în picioare.

Nu plecați capul, țineți pieptu-n față
Cu fruntea sus, să n-o coboare nimeni
Să vă clădiți cu toții altă viață
Mesaj către românii de pretutindeni!

Să iei aminte țara mea de suflet
Ia atitudine și dă răul afară
Unde s-a dus Grânarul Europei
Banala țară-industrial-agrară.

Să iei aminte țara mea de glorii
Cu patimă îți spun din neființă
Clădește-ți viitorul pe trei sfinte
Pe muncă, educație, credință.

În timp ce vă îmbărbătez de-aicea
Din ceruri și din sfere tutelare
Văd iarăși vorbe grele prin ziare
Pe forumuri, pe la televizoare.

N-am omorât pe nimeni niciodată
Nici când murim nu ni se mai dă pace
La toți găsiți cusururi și reproșuri
Nu mai lăsați pe nimeni să se-mpace.

Nu-mi stă în caracter, dar mă doboară
Limbaju-ascuns al poeziei mele
Mă rog să piară din această țară
Oamenii falși și clica de lichele.”

(text atribuit în mod ticălos lui Adrian Păunescu)

 

  • Iată adevăratele ultime texte ale tatălui meu, dictate mie și lui Carmen Păunescu, în 31 octombrie 2010, când i-am făcut și ultima poză:

 

„De la un cardiac, cordial”

„De-aicea, de pe patul de spital,

Pe care mă găsesc de vreme lungă,

Consider că e-un gest profund moral

Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,

Din maxima profesorului grijă,

În jurul obositei mele inimi

Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,

Cu cine ştie ce bolnav aicea,

Alarma mi se pare un colind

Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,

Păziţi-vă şi inima, şi gândul,

De nu doriţi să vină anii grei,

Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,

De-a dreptul cardiac, precum se ştie,

Recunoscând că patul de spital

Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,

Eu însumi sunt mai omenos în toate,

Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani

Şi ţării mele minima dreptate.”

(Adrian Păunescu, 31 octombrie 2010, ora 16.45, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă Floreasca, poezie dictată mie, Andrei Păunescu)

 

„Scrisoare din urgenţa inimii”

„Dragii mei compatrioţi,

Vă scriu dintr-o situaţie mai pu­ţin obişnuită. Nu, nu vă scriu din la­găr. Nu, nu din vreun azil politic pe care l-aş fi cerut în alte părţi. Nu vă scriu nici măcar din pogonul meu de libertate personală, ocrotit şi pregătit pentru a-l semnaliza în teritoriul liber de ură, de prejudecăţi, de ranchiună. Vă scriu, pur şi simplu, din serviciul de reanimare al Secţiei de Chirurgie Cardio-Vasculară a Spitalului de Urgenţă – Floreasca, din Bucureşti. Ani şi ani am evitat să calc treptele unui spital. Carmen, Ana-Maria, Andrei, prof. dr. Ionescu-Târgovişte, dr. Mihai Viorel, dr. Cristian Sera­fin­cea­nu au tot insistat să mă in­ter­nez pentru a rezolva în fond du­re­rile care m-au tot încercat. A venit însă într-o seară, într-o strictă complicitate cu Ana-Maria, prof. dr. Mircea Beuran şi m-a convins, cu argumente se­ri­oa­se şi imbatabile, că, dacă vreau să trăiesc în continuare, trebuie să mă las pe mâna medicinei perfo­r­man­te a momentului. M-am limpe­zit şi am decis că aşa voi face. A doua zi, la 13:30, conform fă­gă­du­in­ţe­lor, a venit Ambulanţa, cu medici si­guri pe ei înşişi, cu brancardieri ho­tă­râţi, şi m-a luat. Jumătatea de oră trăită în Am­bu­lanţă m-a costat, din punct de ve­dere nervos, jumătate de viaţă. Nu-n­că­peam pe targă. Îmi erau ameninţaţi ge­nunchii de pragurile pe lângă care aveam să trecem. Am fost internat în cea mai mare grabă la secţia condusă de marele medic Mircea Beuran. Cău­­­tă­rile n-au încetat însă. Mi s-au făcut pri­mele 15-20 de investigaţii. Între timp, a avut loc un dialog între cei doi profesori, care-şi împart ace­laşi spital de urgenţă, dr. Beuran şi dr. Bră­diş­tea­nu. Ei au ajuns la concluzia că pro­ble­ma mea principală e inima. Au de­cis să mă mute în zona dotată electro­nic pentru cele mai profunde de­te­r­mi­nări ale existenţei inimii în piep­tul meu şi concluzia a fost că, de la etajul 1, trebuie să urc, neapărat, la 6.

Din reanimarea urgentă a inimii, parcă din centrul ei magnetic, mă descriu şi îi descriu pe toţi cei din jurul meu, sub această perspectivă, a bătăliei pentru salvarea inimii. N-am crezut niciodată, în mod serios, că mă ameninţă moartea. Dar văd, în prea multe ziare şi la prea multe televiziuni, aşezarea numelui meu între viaţă şi moarte. Şi nu pot să nu mă emoţionez. Chiar aşa?! Da, chiar aşa. Şi eu sunt unul dintre muritorii care nu-şi înţeleg condiţia, câtă vreme se mai răsfaţă cu aerul existenţei în care pluteşte, fără merite şi fără permis. Aflu din cuvinte risipite prin dialogurile despre mine că situaţia mea e gravă, că inima, că rinichii şi că ficatul… Nu era o simplă hachiţă a mea cantonarea în casă şi refuzul de a participa la petrecerile lumii. Sunt suferind. Agresiunile din timpul vieţii n-au plecat din trupul de care s-au atins, ci continuă să-l chinuiască şi să-l subjuge. Am propriile mele dureri personale şi mă doare durerea cea mare a nefericitei mele ţări. Ziarul Adevărul a făcut gestul nobil de a aminti că tăierea pensiilor m-a afectat cumplit. Am decis că nu iau pensia tăiată. O restitui, aşa cum îmi vine, statului, iar eu îmi desăvârşesc drumurile prin iadul realităţii, ca să nu-mi moară copiii de foame. Mun­cesc de la 18 ani, dacă nu mai de mult. Bă­ieţii de bani gata ai anilor noştri şi-au băgat cuţitele în cuantumul pensiei mele totale şi mi-au dărâmat ultimul echilibru. Cum aş face să nu resimt dureros această ofensă? Indivizi putred de bogaţi iau măsura de-a ne ciopârţi nouă pensiile. Inima mea le resimte toate astea şi le dedică nefericiţilor care ne conduc şi ne ghilotinează drepturile. Datoriile mele faţă de casa în care trăiesc şi de familia mea sunt mult mai mari decât aş obţine, în mod natural, pe toate muncile mele. Probabil voi muri mai devreme şi organizaţiile de şacali vor putea profita, în deplină libertate, de banii care rămân după Adrian Păunescu.

O problemă au devenit medicamentele, atât pentru numărul lor în în­mulţire, cât şi pentru preţurile lor in­fernale. Eu suferinţele acestui orga­­nism al meu nu le-am făcut ascunzându-mă după soba bunicilor, acasă, ci în bătăliile de zi cu zi pe care le-am dat în ţară. Bolile le-am făcut atunci, me­dicamentele trebuie să le cumpăr acum. Dar nu mai am puterea bănească de a le obţine, la preţuri acceptabile la starea mea financiară de astăzi. Monitoarele Secţiei de Reanimare de la cardiologia de urgenţă condusă de prof. dr. Şerban Brădişteanu mă în­gână din când în când, văzându-şi de lectura stranie a organismelor care li se dau de citit. E mare lucru totuşi să mai existe oameni care te înţeleg şi te apără. Este nota cea mai înaltă a vie­ţii ca nişte mari specialişti în să­nă­tate să se aplece asupra ta, să te anali­ze­ze şi să-ţi spună ce ai de făcut. Ori­cât aş fi de trist, oricât aş fi de dispe­rat, oricât m-aş simţi de captiv în ma­şi­năriile electronice care-mi urmăresc tensiunea, respiraţia, funcţiile orga­nis­mului, glicemia, pH-ul şi, în ge­nere, toate funcţiile vitale, am dobândit convingerea că pot avea încredere în toate acestea, pentru că la pupitrele de comandă stau mari profesionişti, dedicaţi vieţii.

Mâncarea e fadă în spital. Te­le­foa­nele mobile mai degrabă nu merg, pentru că li se dă o undă să­ră­că­­cioa­să şi poate asta n-ar trebui să se petreacă în acest fel. A venit azi la mi­ne o femeie operată de dr. Şerban Bră­­dişteanu. Punea toată puterea ei de convingere în fiecare cuvânt. Avea ne­­voie să restituie o parte din re­cu­noş­tinţă celui ce-o salvase. În secţia un­de sunt eu nu se poate intra. Ceea ce se întâmplă aici e prea grav ca să la­se loc circului sau băşcăliei. Noi vor­­bim dintre viaţă şi moarte. Şi n-avem totdeauna argumente să credem în viaţă şi să refuzăm orice com­pli­­citate cu moartea. Personal, n-am cre­zut că, de pe o stradă pe alta, dintr-o curte în alta, se poate ajunge la un duplex atât de încărcat de sem­ni­­ficaţii contrare: viaţa şi moartea. Şi, mai ales, nu mi-am închipuit că toa­tă această absurditate se va referi la mine. Parcă nu eram eu la nu­mă­ră­­toare. Dar mi-a intrat fiscul morţii în casă şi trebuie să-i plătesc tot ce i se cuvine.

Dacă voi reuşi – cu ajutorul ma­ri­­lor medici care mă înconjoară – să salvez această pâlpâitoare viaţă a mea, va trebui să rearanjez pri­o­ri­tă­ţi­le. Suferinţa retrogradează orgoliile. Pro­babil că-n noi rămân, la acest examen, numai structura omenească nes­chimbată, ideea pură, sentimen­te­le curate, disponibilitatea către omenie.

De-aici, dintr-un pat de spital din Secţia de Reanimare a inimii, de la Spitalul de Urgenţă, mi se lim­pe­zeş­te privirea către crâncenele noastre bătălii de fiecare zi, către fronturile noastre fără învingători, către uitarea de sine, care domină cu trufie lumea dată, o face imposibil de cuplat cu alte lumi, ne fugăreşte de dimineaţa până seara pe noi toţi, să nu cumva să ne găsim unii cu alţii şi să conlucrăm la salvarea omului. Din centrul inimii mele aduc salutul meu tuturor acestor electronici ascul­tă­toa­re, menite să ne avertizeze şi să ne ajute. Şi sper să nu fie nevoie şi de o operaţie pe inimă. Oricum, cărţile mele devin – prin suferinţa mea – tot mai valoroase şi mai căutate. Editorii au suficiente motive extraestetice să po­tenţeze textele. Iar eu sunt liniştit că mi-am văzut poporul sărind de partea mea şi iubindu-mă mai mult ca niciodată.”

(Adrian Păunescu, 31 octombrie 2010, text dictat de pe patul de spital lui Carmen Păunescu și publicat în „Jurnalul Național”)

Andrei Păunescu / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*