Domnule Cătălin Negoiță, sunteți Conferențiar univ. dr. la Facultatea de Litere, specializarea „Științe ale Comunicării”, din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați, Director executiv al Direcției pentru Cultură Galați, Realizator „Între oglinzi paralele” – ETV Galați – Brăila, Lector univ. dr. la Facultatea de Litere, specializarea „Științe ale Comunicării”, din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați și v-aș ruga să ne spuneți cum se împacă toate acestea între ele?
– Cred că se împacă foarte bine, în sensul că nu se amestecă între ele. Aș putea spune că sunt, în egală măsură, pe tot parcursul zilei, și profesor, și director și jurnalist. Din perspectivă temporală, lucrurile sunt ceva mai simple: de la ora 8.00 la ora 16.00 îmi desfășor activitatea la Direcția Județeană pentru Cultură Galați, apoi am ore la facultate, până la 20.00, iar de la ora 20.00 la 22.00 sunt la televiziune. Cam așa arată o zi de muncă standard. Nu am, însă, ore, la facultate, în fiecare zi, astfel că îmi rămâne timp pentru a mă documenta, în vederea scrierii unor articole ori cărți. Ba, câteodată, când apare muza, vine și momentul scrierii unor poezii. Cred că important este ca, în viață, să faci ceea ce îți place. Spunea cineva, odată, că munca trebuie să-ți fie hobby. Ei bine, pentru mine, munca este un hobby, oriunde m-aș afla: în control la monumentele istorice, la cursurile cu studenții ori pregătind un talk-show. În egală măsură, toate acestea mă fascinează, îmi ocupă timpul și, pentru că sunt un perfecționist, mă străduiesc să fac totul, la o calitate înaltă. Ar mai fi ceva: ce au în comun jurnalismul cu istoria? Când eram copil, două emisiuni mă fascinau, în chip deosebit, la tv; e vorba despre Televiziunea Română: jurnalul de știri și Teleenciclopedia. Spuneam, oricui voia să mă asculte, că, atunci când voi fi mare, voi prezenta știrile, la televizor și voi fi arheolog. Uite că, în mare măsură, dorințele s-au împlinit. Am făcut facultatea de Istorie și Filozofie, la București, apoi un doctorat în Istorie și un master de Cultură și civilizație ebraică și am prezentat știrile la televizor, devenind jurnalist. Așa că le dau un sfat tuturor celor care își propun ceva: ai grijă ce-ți dorești, că sigur se împlinește!
Se spune că „mass-media este a patra putere în stat”. Cum vedeți dumneavoastră evoluția ei? Ce vă place și ce nu vă place când deschideți televizorul sau citiți ziarul?
– Cred că media a fost cea de-a patra putere în stat. Astăzi, ea nu mai este o putere, în sensul a ceea ce ar trebui să reprezinte acest lucru, într-un stat democratic. Desigur, e mult de vorbit la acest capitol. Democrația, în viziunea lui Aristotel, nu era considerată a fi o formă de guvernare bună, ci una „pervertită”. Desigur, cea mai bună dintre cele rele, însă o formă ideală de guvernare, pe care Aristotel o numea politeia, nu va exista niciodată, pentru că orgoliile, ambițiile și dorința de putere a individului ucid din fașă ideea de a te dărui întru totul binelui comunității. Privesc cu o mare doză de dezamăgire media actuală, care s-a transformat radical, talibanizându-se. S-a petrecut, într-un timp foarte scurt, o polarizare excesivă, iar ideea de neutralitate a jurnalistului a devenit un mit. Desigur, o știre nu e ceea ce s-a petrecut, ci ceea ce crede jurnalistul că s-a petrecut ori, mai rău, ce vrea editorul ori patronul să creadă consumatorul de media că s-a petrecut. Subiectivismul acesta radical a condus la campanii de presă acerbe, iar războiul culorilor cu care sunt pictați actorii vieții sociale, politice, economice și culturale românești a atins culori grotești. Cred că nu există alb absolut, nici negru absolut și de aici trebuie să plece totul. Drama este reprezentată de faptul că media are un rol esențial în educarea individului, a grupurilor sociale, depășind cu mult școala, biserica ori familia. Îți formezi atitudini, deprinderi, urmărind programele tv ori accesând rețelele de interacțiune socială. Iar acestea, din dorința de audiență, aruncă pe piață, cu titluri bombastice, subiecte de doi bani, creează false vedete și construiesc noi seturi de valori, care sunt găunoase, dincolo de ambalajul poleit. Strălucirea oferită iluzoriu de televiziune și internet îi face pe mulți să abandoneze lumea reală, aridă și plină de dezamăgiri și să se refugieze în telerealitate. Televiziunea și internetul oferă această trăire prin procură, într-o lume virtuală, în care totul e frumos. E ca în telenovele: femei superbe, bărbați virili, peisaje luxuriante și, cel mai important, happy end. E refugiul perfect pentru nemulțumiți, dezamăgiți și frustrați. Puținii jurnaliști care încearcă să facă presă de calitate sunt striviți de noile vedete media, cu un volum precar de cunoștințe, stăpânind defectuos limba română, dar cu priză, mai ales la publicul tânăr. Aceasta e presa de azi, din păcate. În ceea ce mă privește, urmăresc programele tv doar din perspectivă didactică (teme pentru seminare, cu studenții), iar informațiile le culeg de la agențiile de știri serioase: BBC, Reuters etc.
Meseria de profesor, cred că este o mare mare răspundere pentru că un profesor nu lucrează cu lemn, tablă, materiale de construcții, cânepă… El lucrează cu suflete! Tocmai de aceea nu-şi poate permite rebuturi, resturi aruncate la gunoi şi nici timp pierdut. Care a fost cea mai plăcută experiență pe care ați trăit-o, ca profesor?
– Am trăit multe experiențe plăcute. Prima întâlnire cu studenții din anul I, în fiecare an, e o astfel de experiență. Le vorbesc despre ceea ce înseamnă presa, mai ales presa de astăzi, îi întreb dacă sunt pregătiți să alerge ca ogarii, să mănânce o dată în zi, după ora 22.00, să riște să fie agresați, să-i prindă miezul nopții scriind un articol sau montând un material, să nu fie înțeleși de cei de acasă… Acesta e jurnalismul, dacă vrei să îl faci corect. Dacă nu, poți sta comod, pe un scaun și poți crea știrile prin procedeul copy paste. Uitați-vă la majoritatea știrilor, pe mai multe siteuri. Sunt identice. Preluate cap coadă de la agenții sau de la poliție, spital, pompieri. Ăia nu sunt jurnaliști. Ăia sunt….nici nu știu cum să le spun, nu s-a inventat meseria asta, în nomenclatorul funcțiilor. Revenind la întrebare: Cred că cele mai plăcute experiențe sunt momentele în care studenții cărora le coordonez licențele ori disertațiile iau nota maximă, iar comisia îi felicită pentru modul în care au conceput și au prezentat lucrarea. Momente plăcute și mărunte sunt în fiecare zi. Dar alte momente plăcute sunt acelea în care foștii studenți mă sună, pentru a-mi spune că performează, în domeniul pentru care s-au pregătit. Am foarte mulți absolvenți care sunt, acum, nume în presa națională și sunt foarte mândru de ei.
Cum vedeți dumneavoastră tinerii din ziua de azi care frecventează studii universitare? Ce sfat aveți pentru studenții din ziua de azi?
– Nu-mi place să țin predici, pentru că nici mie, atunci când eram de vârsta lor, nu-mi plăcea să ascult sfaturi. Mai degrabă, încerc, cu studenții mei, să conturăm niște situații ipotetice, în care se pot afla și ce trebuie să facă mai departe. Cum să continue? Care e drumul cel mai bun? Sunt voci care susțin că studiile universitare nu-ți garantează succesul în viață, nici împlinirea, de orice fel. De acord. Însă, facultatea este exact ca o pârtie de bob, care trebuie pregătită pentru un concurs. Iar concursul acesta este Viața. Și nu e vorba despre o întrecere cu alții, ci, în primul rând, de o întrecere cu tine însuți. Facultatea îți oferă sfaturile de bază. Cum să eviți obstacolele, cum să pregătești vehiculul, care este poziția pe care trebuie să o adopți, în timpul mersului. Știind toate acestea, drumul e mai ușor. Evident, dacă alegi meseria pentru care te pregătești, în facultate.
Sunteți deja Doctor în istorie, Licențiat în Istorie și Filosofie și totuși după toate acestea ați ales să studiați un master despre Cultura și civilizația ebraică. Ce v-a determinat să faceți acest studiu și cum vi se pare? Cu ce sentiment ați încheiat acest studiu?
– Am ales Cultura și civilizație ebraică din mai multe motive. În primul rând, pentru că sunt fascinat de istoria Orientului Mijlociu, din Antichitate și până în perioada contemporană. În facultate, am urmat o specializare în Palestina și războaiele arabo-israeliene și am căpătat noi cunoștințe despre această regiune. În al doilea rând, sunt fascinat de istoria evreilor, de renașterea lor culturală și politică, după 2000 de ani de exil. Ce anume a făcut ca oamenii aceștia să țină aprinsă făclia speranței? Pentru că speranța (Hatikvah) este cea care i-a condus pe evrei, de-a lungul secolelor, inclusiv în perioada Holocaustului. Mă atrăgeau textele sacre dar și Kaballah, care nu e totuna cu ceea ce poți citi în cărțile de popularizare ce abundă prin librării. Nu în ultimul rând, mă fascinează limba ebraică și mă străduiesc să o învăț, chiar dacă este foarte dificilă. Doream să fac aceste studii de ceva vreme, însă întotdeauna apărea ceva care îmi încurca socotelile. În 2018 au spus că nu mai amân, iar astăzi sunt, deja, absolvent. Cu o experiență minunată și cu noi porți către orizontul cunoașterii, deschise larg de către profesorii mei.
Într-o vreme în care toată lumea se plânge de faptul că nu le mai ajunge timpul, dumneavoastră reușiți să realizați atât de multe activități deloc simple și cu maxim de responsabilitate, v-aș întreba dacă totuși vă rămâne și puțin timp liber, care este cel mai preferat mod de a vi-l petrece?
– Când munca ta e un hobby, nu simți nevoia de timp liber. De fapt, la mine este destul de greu să vorbesc despre timp liber, pentru că nu prea există. Totuși, în puținele ore în care nu am de lucru, profesional, mă ocup de pisicile și cățeii fără stăpân. Am salvat, alături de ai mei, peste 800 de căței și aproape 400 de pisoi. I-am luat de pe stradă, i-am sterilizat, vaccinat și i-am dat în adopție. Sunt suflete minunate și ele îți demonstrează că există iubire necondiționată. În rest, citesc sau dacă prind un răgaz mai mare de timp, călătoresc. Dacă nu pot pleca de acasă, scriu poezii sau piese de teatru. Sau am grijă de florile din apartament, alături de pisica mea.
În revista Condeierul diasporei din cadrul Asociației Scriitorilor Români din Austria, au apărut câteva poezii care vă poartă numele ca autor. Când va vedea lumina tiparului o carte cu poezii semnate de dumneavoastră? V-ați gândit și la un titlu?
– Titlul e stabilit de la început: Imperfect. Așa cum sunt eu. Veșnic nemulțumit de felul în care arată creațiile mele. Găsind, întotdeauna, că e rost de ceva perfectibil. Imperfect va aduna poezii scrise în ultimii ani. Sunt poezii de dragoste, mai triste sau mai vesele. Am întârziat publicarea acestui volum, pentru că m-am gândit la modul cel mai serios, dacă lumea, în nebuna ei scurgere, mai are nevoie de metafore. M-am convins că mai are. Țin să vă mulțumesc în chip deosebit pentru faptul că mi-ați găzduit poeziile, în paginile excelentei dumneavoastră reviste, alături de nume consacrate. Eu sunt, încă, la început, din acest punct de vedere.
Fiecare om cult și educat cum sunteți dumneavoastră, are un principiu de viață care reprezintă legea nescrisă după care-și guvernează viața. Care este principiul dumneavoastră de viață?
– Cred că e vorba despre BINE. Despre ideea de a face bine în jurul tău. De cele mai multe ori, nu facem rău voit, ci din nepăsare. Cred că ar trebui să ne pese mai mult de cei din jurul nostru. De cei mai triști ca noi. Acesta este principiul meu de viață. Să las lumină prin locurile prin care trec. E destul întuneric în jurul nostru și în unii dintre noi.
Ani la rând ați fost amfitrionul numeroaselor evenimente unde ați premiat diferite personalități pentru meritele prin care s-au remarcat. Care este cea mai dificilă etapă în organizarea și sincronizarea perfectă a acestor minunate spectacole de cultură?
– De aproape două decenii sunt organizatorul Galei Între oglinzi paralele, în care premiez zece dintre cei mai buni interlocutori pe care i-am avut la talk-show-ul cu același nume, pe care îl moderez la Express Tv. Acest talk-show are, deja, o vechime de 21 de ani și este, cred, cea mai longevivă emisiune de gen din România. Sau printre cele mai longevive. Am învățat, de multă vreme, să fiu omul-orchestră, dar evident că, fără colegi și fără aportul acestora, nu m-aș putea descurca. Dar, pentru că îmi place să construiesc un show de televiziune cu public, sunt atent la detalii. De la culoarea rochiei asistentei, până la dispunerea luminilor, în decursul spectacolului. De la decoruri și până la muzica de fundal. Fiecare astfel de show este o provocare și de fiecare dată încerc să fac mai bine și mai bine… Aplauzele sălii și mesajele primite după difuzarea spectacolului sunt minunate recompense pentru munca depusă.
Care a fost cel mai incomod moment apărut în timpul unui spectacol și ați fost nevoit să improvizați?
– De improvizat, improvizez tot timpul. Nu-mi construiesc discursurile, pentru că, oricum, aș uita ce trebuie spus. Am un desfășurător pe care trebuie să-l urmăresc, pentru că la el sunt conectați și regizorul de emisie, și cameramanii, și sunetistul și cel de la lumini. S-a întâmplat, odată, ca un artist, care trebuia să performeze, să iasă la țigară și să nu vină, la timp, pe scenă, atunci când a fost anunțat. Dar am întors situația, cu o glumă, lumea a râs, le-am sugerat, conspirativ, să nu spună nimănui această defecțiune, pentru că o vom repara la montaj, iar oamenii au intrat în…conspirație.
– Voiam să vă mulțumesc pentru invitația făcută, de a fi prezent, aici. De obicei, iau interviuri, nu acord interviuri. Am făcut lucrul acesta pentru că vă apreciez enorm, pentru tot ceea ce reprezentați ca scriitor dar mai ales, ca OM. Un OM special, cu o putere extraordinară, cu o forță psihică de invidiat, cu o poftă de viață incredibilă și cu un suflet în stare să adune în el tot Universul. Am scris cu majuscule OM, pentru că astăzi, din nefericire, există bipezi și oameni. Vă mulțumesc!
Domnul Cătălin Negoiță este membru de onoare în Asociația Scriitorilor Români din Austria și membru în echipa redacțională a Revistei Condeierul diasporei.
Interviu realizat de Daniela Gumann / UZPR
–