Certificat de har

O deschid cu înfrigurarea unei îndelungi așteptări. Deși am răsfoit-o în grabă, atunci când am primit-o graba îmi era regină, și nimeni nu se poate lăuda că, măcar din când în când, nu e guvernat de o asemenea doamnă, așadar, doar am răsfoit-o în acel moment, dar sentimentul acut al întâlnirii cu neobișnuitul nu a încetat să mă urmărească. Și m-a tot urmărit, până când m-a țintuit lecturii. Acum, când nu mai pot s-o las deoparte, mi se pare pregătită anume pentru o aventură nocturnă. Îmbrăcată într-o haină grafică de parcă ar fi o ie pe trupul neliniștii, mă obligă nu doar la admirație, ci și la o mai atentă re-pipăire (da, acesta e cuvântul, așa îmi transmit ochii sufletului niciodată sătul de sublim!) cu privirea, adăstând asupra unor troiene de metafore. Citesc și citesc, citesc și apoi, arar, uimit de ce descopăr, o închid. Încerc să-mi duc mai departe, cu gândul înfipt în jocul imaginației, bucuria dincolo de copertă. Redeschid la întâmplare, împins de febrilitatea unei dorințe ascunse, răutăcioase în aparență, dar născută din invidia firească a unei competiții subînțelese, deci redeschid cu nădejdea de a nimeri ceva care să-mi placă mai puțin. Mă iau pe sus, ajutându-mă să plutesc în reverie, niște clipe ,,împrăștiate albastru”, în timp ce ,,liniștea face eforturi să fie întreagă” iar ,,lucrurile încep să tacă vijelios mai tare ca sângele” (Parcul rănit). Mă trezesc memorând frânturi de înalt, poate spre a mă sprijini pe ele în încercarea de a vă momi, chiar dacă îmi place să mă străduiesc, mereu mă străduiesc, ca momeala să-mi fie propriile cuvinte. De fapt nici nu-i vorba despre vreo păcăleală, oricare mi-ar fi cuvintele ele nu vor putea reda, pe cât de convingător mi-aș dori s-o fac, sentimentul unei mari întâlniri, al unui câștig neașteptat.