default-logo

Vectorii matricei de neam care au amprentat genomul românesc

În genomul Neamului Românesc regăsim experienţa tuturor mileniilor anterioare (AND-ul uman nu este responsabil doar de construirea trupului, ci şi cu mediul de stocare al datelor informaţionale). Astfel, în AND-ul fiecărui român vom întâlni o arhivă milenară, un mediu de stocare a datelor geografice, a experienţelor de orice fel în acest context geografic local şi a modului de comunicare. Prin această ultimă formă a comunicării, AND-ul imită perfect gramatica limbii, a limbajului, a comportamentelor etc. În funcţie de stările, de trăirile unei naţii, AND-ul reacţionează, se mondifică, se programează prin limbaj, gânduri şi cuvinte folosite. Limba Neamului Românesc reprezintă un fenomen fără precedent, mai ales că pe acest teritoriu au trecut atâtea valuri de barbari, cu limbi slavice, uralice etc, cu graiuri bolovănoase, puternice. Limba română este o limbă care şi-a păstrat trunchiul întreg. Dacă nu a dispărut limba nu au dispărut nici oamenii, fiind o limbă cu o înţelepciune remarcabilă redată printr-o mulţime de zicători şi expresii, cu imagini proverbiale, cu un limbaj plastic pe înţelesul tuturor, o limbă care se scrie cum se aude.

Ce înseamnă aceasta? Dacă limba şi modul de exprimare influenţează AND-ul uman, înseamnă că flexibilitatea şi organicitatea limbii, proverbele şi metaforele care exprimă o înţelepciune profundă, au un ecou vibratoriu asupra genomului românesc. Rupert Sheldrake a presupus că ar exista nişte câmpuri de tipul „câmp formator” sau „câmpuri morfice”, care aveau rolul de a menţine cunoaşterea oricăror fenomene, nu doar din lumea vie, ci şi în cea minerală sau chiar cuantică. În linii mari, teoria morfogenetică explică mult mai aprofundat şi extinde ceea ce noi numim „obişnuinţă”.

În cercetările sale, Jung a descoperit anumite fenomene stranii, care nu puteau fi explicate dacă nu ar exista un gen de conexiune între fiinţe. Acest subconştient colectiv corespunde parţial câmpurilor morfice din teoria morfogenetică. Câmpurile morfice (sau morfogenetice) se manifestă şi la nivel de comunităţi umane sau de țări. Chiar între două ţări vecine pot exista unele diferenţe morfice mari, care generează modele de comportament specifice. Aceste diferenţe crează ceea ce se numeşte „egregor” naţional şi care reprezintă o matrice formatoare pentru fiinţele ce aparţin unui neam. Între egregorul unui neam şi cultura şi tradiţia sa există o interdependenţă: pe de-o parte tradiţia şi cultura fac să se structureze un egregor specific, iar pe de altă parte acest egregor transmite prin câmpuri morfice generaţiilor următoare obişnuinţa de a se încadra în aceeași cultură, religie, obiceiuri etc.

Dacă un grup de oameni (chiar naţiune) gândeşte duşmănos şi chiar revoluționar faţă de o situaţie dată, imediat în planul spiritual va apărea egregorul ce se configurează exact cu suma gândurilor iniţiale, pornite din mentalul grupului emiţător. Acest egregor, hrănit şi stimulat în continuare de emisiile mentale ale persoanelor angrenate în lupta cu situaţia, va acumula energie din ce în ce mai multă. Cu cât mulţimea oamenilor ce acţionează conform mentalului lor este mai mare, cu atât forţa egregorului va fi mai mare. La acestea se adaugă şi factorii geomorfologici teritoriali, care au o influenţă pozitivă prin biodiversitatea dată, prin resursele subsolice şi solice, prin varietatea peisagistică, ce a surmontat idei şi concepte, soluţii şi probleme la toate provocările vieţii. Din toate aceste elemente favorabile unei civilizaţii înfloritoare ce a dăinuit milenii, s-au născut vectorii unui potenţial genomic care au amplificat în gena fiecărui român Omenia, Statornicia, Continuitatea, Ospitalitatea, Încrederea în Divinitate şi Forţele Naturii, în relaţiile interumane. Cu toate acestea au exista şi momente istorice ce au activat unele programări de frică, ce au imprimat unele incizii în scoarţa epigenetică a neamului românesc.

O fiinţă vie nu mai este doar un ansamblu biologic, material, ci este cuplată la un câmp morfic mult mai general şi care este de natură energetică, vibratorie. ADN-ul uman nu este în mod intrinsec depozitarul informaţiei structurale pentru o fiinţă, ci mai curând un fel de antenă de emisie-recepţie pentru câmpul morfic înconjurător, care de fapt depozitează această informaţie. ADN-ul devine astfel şi un receptor pentru câmpuri morfice care sunt mult mai complexe şi care păstrează mult mai multă informaţie decât ar fi capabil doar ADN-ul singur să o facă. O fiinţă vie poate emite informaţii morfice (deci structurante, generatoare), care să acţioneze asupra altor fiinţe sau a materiei în general, astfel încât gândirea noastră structurează un câmp morfic benefic, care constituie un tipar de dezvoltare armonioasă pentru acea fiinţă

Există diverse proverbe foarte inspirate, de exemplu: „Obişnuinţa este cea de a doua natură” sau „Dacă semeni o obişnuinţă, culegi un destin”. Astăzi putem vedea o mulţime de exemple care dovedesc complacerea românilor în stări de larvaritate, de invidie, de neputinţă, de frică etc. Unii cercetători a pus acestea pe seama perioadelor de stres maxim care s-a amprentat mai ales în timpul migraţiilor, a invaziilor tătărăşti sau otomane, a invaziunii comuniste şi mai recent prin nesiguranţa zilei de mâine, prin manipularea mediatică paranoidă a unui război biologic, chipurile de …neînvins. Mi-am pus multe întrebări referitor la acest subiect al letargiei, invidiei, oportunismului şi a răutăţii ce este din ce în ce mai vizibil la români.

Îmbătrânirea genei de neam? Să fie vorba oare de îmbătrânirea genei de neam, mai exact a matricei genetice sau de altceva? Cum este cu putinţă acesta?

Studiind istoria, am constatat că în Matricea Genetică a neamului românesc, în rândul populaţiilor autohtone, indiferent cum s-au numit la un moment dat (pelagi, cucutenieni, traci, geţi, dacii, vlahi, români), s-au infiltrat, în mod paşnic sau prin forţă, o mulţime de neamuri, din păcate, majoritatea cu o impulsivitate războinică în sânge (genă), cu o poftă nestăvilită de jaf sau de înavuţire pe seama altor neamuri. Chiar dacă aceste neamuri s-au împrăştiat în cele patru zări, au lăsat mici urme în AND-ul informaţional şi cultural sau chiar fizic al românilor, indiferent că s-au numit romani, huni, goţi, vizigoţi, tătari, otomani, ruşi, maghiari etc. Aceste intruziuni etnice au deschis mici fisuri genetice în Matricea Neamului Românesc.

Aşa cum spun cercetătorii din domeniile psiho-genetice, influenţarea genomului uman, respectiv cel românesc, se poate face şi prin intermediul ideilor, al sugestiilor etc, nu doar prin alianţe familiale sau violenţă. Aşadar, în timp, au existat intruziuni fireşti în genomul neamului românesc, dictate atât de factorii paşnici cât şi prin cei ai invaziilor dintre neamuri. Aceste amprente genetice, duc, rând pe rând, atât la degenerarea, în timp, a Matricei de Neam (faţă de cea originală, reflectată şi amprentată de condiţiile fizico-geografice), prin aportul sangvin (alianţe familiale) cât şi prin influenţele spiritual-culturale.

Pentru a-mi forma o idee clară asupra geomorfologiei Matricei Româneşti, am luat ca studiu de caz ţăranul român, neîntinat, care este legat de glie, prin fire invizibile, din care-şi trage seva neîncetat. Am observat la acesta o bunătate şi o mărinimie pe care nu am remarcat-o la alte neamuri ale Europei (pe care le-am cunoscut). Nu întâmplător, toţi cei care ne calcă pământul vobesc la superlativ despre ospitalitatea nemaiîntâlnită a românilor. Aceasta reprezintă Matricea de Neam, este chintesenţa neamului românesc. Şi atunci, de unde provine invidia şi răutatea unor semeni de-ai noştri?

Observăm, atât la semenii din jurul nostru cât şi la noi, dar mai ales la majoritatea politicienilor, o invidie gratuită, manifestată mai ales atunci când vor să-şi etaleze inteligenţa şi înţelepciunea. Şi aceasta o afişăm mai ales asupra persoanelor pe care le cunoaştem, căutând pe toate căile să le discredităm, să le calomniem, să le minimalizăm eforturile şi perseverenţa. De unde porneşte oare acest instinct primar ce se amestecă cu ura şi invidia semenilor?

Paroxismul contrariilor. De reţinut că ospitalitatea românilor este un paroxism al bunătăţii, calitate scoasă în evidenţă chiar de străini, dar ironia face ca tot la noi, să întâlnim şi paroxismul urii şi invidiei, al oportunismului de orice fel! De ce acest paradox al contrariilor? De ce la majoritatea popoarelor de astăzi acest grafic este oarecum în echilibru, iar la noi este sub forma unei sinusoide? Prin analizarea mai multor eşantioane ale populaţiei, pe grupe de vârstă, am constatat că aceste paroxisme se întâlnesc de la o vârstă fragedă a copilăriei, prin copierea maturilor, până la adânci bătrâneţi, cu o intensitate diferită, individual. Trădările individuale sau de grup politic, indiferent că a fost sau este vorba de conducerea statală sau la nivel local sau familial, pun pe un piedestal înalt latura egocentrică a fiinţei umane, ce prevalează spre oportunism şi indiferenţă, cât şi o latură violentă, izvorâtă dintr-un instinct primar, tribal, probabil preluată prin interferenţă genetică de la neamurile războinice ce ne-au călcat pământul, de-a lungul mileniilor. Am mai constatat de asemenea pornirile unui individualism, marcat circumstanţial, de o lipsă de tenacitate şi perseverenţă creativă.

Statornicia milenară a neamului românesc l-a amprentat profund cu unele daruri divine, precum Bunătatea, Omenia, Devotamentul şi Dăruirea necondiţionată. Scoaterea individului sau a unui  grup de indivizi, din matca morfologică, prin separări sau deplasări migratorii spre alte meleaguri ale Terrei, din necesităţi primare, a permis existenţa unui contact cultural, ideologic şi spiritual cu alte civilizaţii, mai mult sau mai puţin evoluate, care l-au marcat sau i-au marcat, puţin câte puţin, latura Omeniei, devenind mai puţin sensibili la suferinţele şi nevoile semenilor. Aceasta deoarece, mediul şi contactul dintre civilizaţii, l-au pus faţă în faţă cu dilema: luptă sau fugi.

Gândire focalizată, a generat în timp un câmp morfic specific, care l-a ajutat foarte mult pe individ să devină ceea ce dorea şi în acelaşi timp a făcut ca şi alte câmpuri morfice secundare (unele generate de alte fiinţe umane) să se supună acestui tipar, care era mult mai puternic. Prezentul poate influenţa trecutul, însă să avem în vedere că, în universul acesta al nedeterminării cuantice, ideile de „înainte” şi „după” chiar nu au nicio semnificaţie. Trecutul este absolut irelevant dacă nu este actualizat în prezent, dacă nu-şi găseşte înregistrarea în prezent. Astfel, fiinţele umane deţin principalul rol într-un univers participativ, în care orice observabilă este absolut dependentă de observator[1]

Marile migraţii din mileniile de demult, atât dinspre zona carpato-dunăreano-balcanică, cât şi spre aceasta (aşa zisele migraţii indo-europene), au frământat aluatul genetic românesc, fiind introduse ingrediente străine, bolovănoase, de-a lungul mileniilor, de la popoare cu un stadiu diferit, faţă de cel autohton dacic. Aceste ingrediente s-au sedimentat în nivelele profunde ale românilor, ingrediente care apar, din când în când, la suprafaţă, individual sau în grup, sub forma urii, invidiei, a trădării şi oportunismului.

Cercetătoarea română dr. Georgeta Cordaş, în cadrul studiilor doctorale susţinute la o Universitatea din Berlin asupra genomului românesc, prin prelevarea de probe osteologice de la înaintaşii românilor de mii de ani, probe luate din siturile arheologice, a constatat că românii au în structura trupească actuală compatibilităţi genetice cu aceştia de peste 70%. Aceasta demonstrează că populaţiile vechi pelagico-dacice nu erau prea mult diferite, din punct de vedere al genomului de neam. Însă acel procent de circa 30% străin, ar reprezenta ingredientul primit, în mod voit sau nevoit, de-a lungul mileniilor, element care are astăzi un rol catalizator, prin rezonanţă (la unii indivizi letargici şi ignoranţi), mai ales prin amplificarea fenomenului de oportunism, fenomen susţinut printr-o politică de manipulare, sărăcire şi ignoranţă a populaţiei, de unele elemente partinice alogene. Acel procent semnificativ estimat de dr. Georgeta Cordaş, demonstrează că, deşi multe neamuri s-au perindat pe aceste locuri, aceştia fie au fost anihilaţi, fie au plecat de bunăvoie sau cu forţa. De asemenea, de amintit că întotdeauna, codru a fost frate cu românul, iar dealurile înalte, munţii, erau locuri preferate spre a putea supravieţui invaziilor periodice ale altor neamuri. Satele de la margine erau cele mai expuse, însă exista o permanentă veghe, care semnaliza mai departe prin focuri, pericolul ce urma a veni spre celelalte localităţi. Populaţiilor invadatoare le era frică să pătrundă în codrul des al ţărilor româneşti, folosind doar culoarele marilor râuri spre a jefui avutul ţăranului român. Cu toate acestea, la polul opus, se găsesc genii, somităţi, elitişti culturali şi spirituali, care catalizează, o altă masă mare de oameni, astfel încât, în România, au putut sau pot fi întâlniţi atât veritabili oameni de ştiinţă, care au dat Omenirii imbolduri puternice pe aripile ştiinţei, iar la polul opus, genii malefici în omor şi hoţie, în proxenitism şi înşelăciuni de tot felul. Aşadar, în gena noastră ca naţiune, convieţuiesc în permanenţă antagonismele: Dragosteură, Omenie-răutate, Altruism necondiţionat-indiferenţă etc.

Oare, datorită vechimii milenare a statorniciei în matca străbună, a evoluţiei ascendentă spre o direcţie spirituală, există totuşi şi o frână opusă de tehnologia şi progresul ştiinţific modern? Cu siguranţă şi-n vremurile străvechi existau conflicte locale sau tribale, dar intensitatea acestora era minimală, nu ar putea avea nici un corespondent în violenţa de astăzi, care este în gena noastră actuală, dar mai ales cultivată prin intermediul tehnologiei, a mass-mediei obediente intereselor multinaţionale, a unei oculte mondiale manipulatoare, structuri care doresc din răsputeri, răspândirea prin intermediul tehnologiei digitale, invizibile, a urii înverşunate, regăsită în mesajele subliminale, în noncultura şi nonvalorile promovate cu asiduitate în permanenţă până la obsesie.

Ţăranul român neîntinat, încet, dar sigur, dispare, fiind înlocuit de întreprinzătorul rural, înfumurat, care, insidios, are tendinţe hegemoniale asupra semenilor săi, oportunitate susţinută cu aplomb de însăşi structurile statale, îmbogăţindu-se în detrimentul şi pe seama ţăranului român. Astfel că apar întrebări precum: unde mai este iubirea de semeni?

Este Omenia înscrisă genetic, adânc, în sufletul de român? Cu toate acestea, se poate constata că până la această dată, configuraţia oportunistă nu a înăbuşit în totalitate elementele înnăscute ale Sufletului Neamului Românesc, însă dacă vom da curs în continuare, acestui tip de manipulare mediatică, Omenia tipic românească va dispărea în câteva decenii, luându-i locul invidia, răutatea şi oportunismul contemporan. Depinde de noi să cultivăm în permanenţă, să întreţinem cu perseverenţă Omenia, Bunătatea şi Altruismul necondiţionat, calităţi pe care le avem din abundenţă şi pe care nu trebuie să le înăbuşim cu propria ignoranţă şi deznădejde.

În loc de concluzii. Aşadar, întregul angrenaj fonetico-cultural şi spiritual, condiţiile fizico-geografice  etc. au avut un rol intrinsec în modelarea psihologică a poporului român, în mileniile în care a dăinuit şi dăinuie. O fiinţă umană poate să-şi transforme destinul în bine, numai dacă acţionează cu suficientă energie în sensul modificării câmpurilor morfice mai vechi (care pot să-i fie defavorabile), pentru a structura astfel câmpuri morfice noi, mai puternice şi care să o ghideze în direcţia dorită.

Se pune atunci întrebarea de ce totuşi oamenii preferă mai degrabă să urască decât să iubească? Explicaţia este simplă şi ea vine din zona psihologică. Persoanele care urăsc ajung la un moment dat să nu mai poată controla această stare, aceasta acţionând ca un gest reflex. Unii dintre noi urăsc şi pentru că au un nivel de conştiinţă scăzut. Un factor decisiv al stabilităţii geomorfismului românesc l-a constituit limbajul, care a creat tipare adânci în ADN-ul populaţiei româneşti, programabil prin cuvinte, expresii şi gânduri optimiste, ce au întreţinut de-a lungul mileniilor organicitatea şi fluenţa genei de neam, a morfogeneticii româneşti.

prof. dr. Vicu MERLAN / UZPR

(Revista UZP, nr. 27/2022) 

[1] (cf. pe larg J. Wheeler, „Bohr, Einstein, and the Strange Lesson of the Quantum”, în: R. Elvee şed.ţ, Mind and Nature, Harper-Row, San Francisco, 1982). 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*