default-logo

Prof. MIHAI PETRE, scriitor și jurnalist: „Grigore Ureche – un cronicar în cinci ferestre”

Personalitate didactică a municipiului Hunedoara, încununată cu Ordinul „Meritul pentru Învățământ”, în grad de Comandor (2004) și, mai recent, cu titlul de „Cetățean de onoare” al reședinței de județ (2019), dl MIHAI PETRE (n. 19 iulie 1949, com. Sutești, Vâlcea) este licențiat al Filologiei clujene, secția română-franceze (1968-1972). Ca șef de promoție urma să fie reținut asistent la Catedra de Limba română și Lingvistică generală, dacă, din cauza Plenarei CC al PCR din iunie 1972, posturile din învățământul superior nu ar fi fost blocate (în perioada 1998-2007 va fi asistent și lector la Catedra de limba română a Universității de Vest din Timișoara, ținând cursul de Limba română și metodica predării ei, la Colegiul de Institutori din Deva). În 1972, vâlceanul din Suteștii Drăgășanilor își alesese de pe lista afișată, – cum știm și noi, din aceeași promoție dar din alt centru universitar, că era pe atunci la repartizarea ministerială, – un post de profesor la o școală generală din Hunedoara. După doi ani se va transfera în învățământul liceal, onorând o activitate prodigioasă, continuă și îndelungată, aproape semi-centenară, îndeobște cunoscută, prin rezultatele de excepție, la nivel municipal, județean și național.

Doctor în filologie cu teza „Toponimie urbană românească” (1983), profesorul „evidențiat” (1987) Mihai Petre s-a dedicat cercetării problemelor de limbă, literatură română, lingvistică generală și aplicată, toponimiei românești și hunedorene, publicând în revistele de specialitate și elaborând vreme de peste două decenii lucrări proprii: „Limba română prin teste grilă, pentru admiterea în învățământul superior”, 1999; „Limba română pentru examenul de capacitate”, 2000; „Introducere în toponimia urbană românească,” 2001; „Toponimie urbană hunedoreană”, 2012; „Urbanonimie hunedoreană, particularități și perspective”, 2013.

În anii din urmă, dl Mihai Petre s-a simțit atras de jurnalistică și, evident, de beletristică, realizând câteva culegeri de „interviuri” și „autografe” cu profesori și scriitori hunedoreni: „Interviuri hunedorene” (2015), „Autografe hunedorene” (2016), „Vocația dăruirii” (2016).

Și scrierile beletristice vor fi dedicate unor realități hunedorene din zilele noastre, îndeosebi mediului didactic sau vieții social-industriale, precum volumul de nuvele, bine primit de unii critici de întâmpinare în revistele „Argeș”, „Vatra veche”, „Discobolul”: „Cretă color” (ed. I: 2016, ed. a II-a: 2017) sau romanele sociale „Corvin Caffe” (ed. I: 2017, ed. a II-a: 2018) și „Tăieri în alb” (2018), inspirat din viața unui liceu sanitar hunedorean în care autorul a fost profesor (1974-1993), după care s-a transferat la Colegiul Național „Iancu de Hunedoara”, până la pensionare. La acestea se adaugă scrierea „Birtul păcatului” (2019), un fel de „metaroman” dezvoltând o privire mai amplă, pe un timp mai îndelungat, asupra societății românești, îndeosebi din Oltenia, cu referire speciala la Combinatul Siderurgic Hunedoara, începând de prin ultimii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial și continuând cu frământatele vremuri în care regimul comunist, dovedindu-se abuziv, prin naționalizarea, colectivizarea și exproprierile săvârșite, a manipulat conștiințe, insistând ideologic și etic la crearea „omului nou” după o Scriptură străină, care până la urmă nu a reușit, realitățile românești fiind altele și oamenii de altă alcătuire…

*

„GRIGORE URECHE – UN CRONICAR ÎN CINCI FERESTRE” (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2021, 196 p.) constituie un exercițiu de interpretare a operei primului dintre marii cronicari moldoveni, „Letopisețul Țării Moldovei”, operă de mare însemnătate în istoriografia românească ce va fi continuată, în desfășurările cronologice ale istoriei trăite, de Miron Costin și Ion Neculce. Nu știm dacă aceasta este „cea mai cunoscută cronică a Moldovei” din veacul al XVII-lea (Ovidiu Pecican, coperta IV), cea mai luminată minte fiind a lui Miron Costin, dar cu siguranță, față de seria anterioară de opere istoriografice în limba slavonă (Macarie, Eftimie, Azarie), Letopisețul lui Ureche are virtuțile lui de pionierat, de la începuturile a ceea ce numim „artă narativă”, la realizarea unor portrete sintetice spontane, a strădaniei evidente de a consemna adevărul și de a se face înțeles.

„A scrie și a vorbi despre un cronicar precum Grigore Ureche – crede autorul – înseamnă a-ți asuma inutilitatea demersului, trăind fie o politicoasă contestare, fie chiar frisonul de dispreț ce însoțește orice discuție despre literatura română veche și valorile ei artistice. Prezentând Moldova de după Ștefan cel Mare, cronicarul era obligat să constate cu tristețe scăderea care se vede că au venit în zilele noastre. Fără niciun efort de înțelegere, dar cu aceeași tristețe, realizăm azi, prin trăire cotidiană, valoarea premonitorie a frazei lui Ureche.”

„Frisonul de dispreț”, de care face vorbire autorul, l-am văzut noi înșine pe fața unui închipuit profesoraș de universitate olteană care se dă și autor de cărți „vizionare” (neomarxist, desigur, îndesat cu toate globalismele și plimbat pe varii meridiane pentru „buna” formare!) care, invitat într-un platou de televiziune, declara nonșalant că din preocupările „universitare” (ale Catedrei?!) el nu ia în seamă literatura veche, deci nici pe cronicari, găsindu-i lipsiți de „valoare”, dar – țineți-vă bine! – din secolul al XIX-lea romantic, nici chiar pe Eminescu ori Alecsandri, spunându-i mai multe, expressisverbis, autori ca Bolintineanu, Alexandrescu, Odobescu ș.a.! Ce ciumăfaie de universitar este acela care refuză să propună studenților săi pe Eminescu (după ce „programă” și în numele cărei „corectitudini” idioate acționează acest fante de bulevard zulufat, stipendiat foarte bine pentru „învățătura” pe care o bagă în capul unor studenți, mulți din ei mai prejos decât premiații din liceele de performanță!? Nu spunem prostii, în activitatea noastră de 46 de ani dedicați Școlii românești, am putut constata precaritatea searbădă a unor studenți veniți la „practică didactică”, încredințându-le susținerea unor lecții… Cred că se cuvine urgent o reevaluare a dascălilor din Universități pătrunși infracțional pe jocuri de interese sau pe alte dubioase considerente, unde nu numai că s-au înmulțit „disciplinele” aiurea, dar vegetează astfel de specimene și paraziți ce trebuie dislocați de la țâța dulce a Statului, căci fac mari deservicii învățământului românesc. Și ne mai mirăm de calitatea sursei profesionale care populează școlile, liceele și universitățile, făcând din acestea, vorba lui Creangă, fabrici de perfecționare a unui „cumplit meșteșug de tâmpenie”…

Acestea fiind zise, apreciem abordarea de către profesorul Mihai Petre a Letopisețului lui Grigore Ureche, operă istoriografică (cronicile sunt opere literare „prin derivație”, observa Al. Piru!) din care s-au inspirat o seamă de scriitori români clasici și moderni. Cercetarea literaturii noastre vechi (inclusiv a celei de limbă slavonă, greacă, latină etc.) nu este la mâna oricărui condei futil, aceasta impunând știință de carte, o anume formare în domeniu și, desigur, „rumegare” îndelungată și organ vizionar de înțelegere a epocii respective și de percepție valorică. Nu este o „trezire” ong-istă de inflamare egotistă într-o poală ideologică cu boabe de import, ci o creștere din aproape în aproape a spiritului cărturăresc, cu arderea etapelor și înțelegerea în integralitate a fenomenelor cultural-literare pe care le-a traversat cultura / literatura noastră de-a lungul unei jumătăți de mileniu (iată, se împlinesc 500 de ani de la celebra scrisoare a boierului Neacșu din Câmpulung trimisă judelui Brașovului, Hans Benkner, în 1521, informându-l pe acesta despre manevrele turcilor pe Dunăre în pregătirea acelui de neuitat asediu al Vienei, fapt de pionierat, și rămas așa, în istoria medievală a Europei).

Propunându-și o lectură „în cinci ferestre” a cronicii lui Ureche (poate era mai potrivită o detaliere a metodei „de operare” în paginile ce deschid cartea, rămase netitrate, decât considerentele privind „adăugările” unui copist ca Simion Dascălul, poate și Misail Călugărul, apoi conștiința romanității poporului și latinității limbii, ori intervalul temporal consemnat de cronicar, nu ca martor ocular, precum vor fi Miron Costin sau Ion Neculce, ci după unele izvoare interne și externe).

„Ferestrele” în care sunt arătate de autor aspecte importante ale operei sunt în număr de cinci și ele privesc, în ordine, personaje evocate de cronicar, de la modelul de feudal moldav luminat întruchipat de Ștefan-vodă, la cei din linia Mușatinilor după cum urmează: Bogdan, Ștefan cel Tânăr, Petru Rareș, Alexandru vodă Cornea, Iiaș vodă, Ștefan vodă, Alexandru Lăpușneanul, apoi: Despot vodă, Ștefan Tomșa, Lăpușneanul cu a doua domnie, Bogdan, Ion vodă, Pătru vodă Șchiopul, Ivan Potcoavă, Iancul vodă, Pătru vodă Șchiopul, Aron vodă, Alexandru vodă, dar și crai „ne-moldavi” precum Matei Corvin al Ungariei sau regele Albert al Poloniei… Tot în această „fereastră a lumii” sunt reținute „alte personaje” și unele fețe de „boieri”, „nobili”, „vecini”, „doamne și domnițe”, „anodini”… Autorul reține trăsăturile fizice și morale ale portretelor, culoarea în care sunt evocate, simpatia sau antipatia cronicarului, în virtutea aceluiași bun patriot și a dragostei de neam și țară, accente de care este plină cronica lui Ureche. Cronicarul face parte din marea boierime, de aceea „viziunea” sa asupra unuia sau altui personaj este una ce corespunde conștiinței și sufletului său generos, într-o Moldovă medievală – „toate alcătuiesc o lume plină de viață, cu un timp și un spațiu specific”. Renunțând la modelul „clasic” de clasificare a personajelor, autorul ne propune „un alt mod de a le defini, plecând de la relațiile interpersonale”. Acestea sunt „actanții”/ în viziunea cronicarului „actori ai timpului istoric, pe care-l marchează cu faptele vieții” (în naratologie, avem categoriile de agent, pacient, beneficiar…). Marele scenarist este, desigur, în viziunea epocii, Dumnezeu, care hotărăște totul, vorba cronicarului „de la Dumnezeu sîntu tocmite, pentru că toate puterile sîntu de la Dumnezeu”. Cu „mila lui Dumnezeu” se fac toate… iar cei care încalcă pravila sfântă sunt niște „umblători și certători de păcate”, către ei se va abate neîntârziat „mîniia lui Dumnezeu… cel direptu”… Domnitorul este „unsul lui Dumnezeu”, iar când boierii încalcă legea sau se fac vinovați de trădare pedepsele sunt aplicate de domnitor în numele Lui. Iată, bunăoară, pe Ștefan vodă, cumulând calități de „beneficiar”, „agent voluntar și involuntar”, uneori „influențator”, bun tactician și strateg, actant principal, toate aceste calități fiind exemplificate de critic prin interacțiunea voievodului cu alte personaje de prim-plan sau secundare, în diferite împrejurări, la curte, pe câmpul de luptă, între oameni, atât ca om cât și ca domn.

Bogdan fiul („cel Chior” – „grozav la față și orb de un ochiu”), urmându-i la domnie, este „primul domnitor care trăiește sub apăsarea paginii de trecut glorios a tatălui său”, „beneficiar”, dar a trebuit să închine țara „la sultan Suleimanu, împăratul turcescu”, conform dispozițiilor testamentare ale tatălui, consemnate de Ion Neculce în „O samă de cuvinte”: „IX. Când au murit Ștefan-vodă cel Bun, au lăsat cuvânt fiiului său, lui Bogdan-vodă, să închine țara la turci, iar nu la alte neamuri, căci neamul turcilor sunt mai înțălepți și mai puternici, că el nu o va putèținè țara cu sabia, ca dânsul.” (cred că aceasta era de amintit în comentariul său de dl Mihai Petre, când vorbește de moștenirea lăsată fiului dimpreună cu „învățătura tâtîne-său”). Conflictul cu polonezii se reia (trecând din Pocuția dincolo „lovind cu sulița în poarta Liovului”, „arzând și prădând țara”), mai ales după ce domnitorul fusese refuzat, pe motivul handicapului ocular, de sora craiului polon, Elisafta, „pre carea de multe ori o cerusă și nu-i o didease”.

După Ștefan cel Tânăr, nepotul marelui voievod, urcă în scaunul Moldovei Petru Rareș, al treilea „beneficiar al moștenirii marelui Ștefan” și fiu nelegitim al acestuia („sămânță de domnu” aducând în țară „pace și odihnă”). El ajunge „agent voluntar, inițiind acțiunile de pradă în Țara Săcuiască”, colaborând cu „Ianoș craiul ungurescu” (ca „influențator” și „ameliator”) și primind în proprietate „Bistrița și alte orașă”. Duce lupte cu Albert, craiul leșilor, pentru același litigiu, ținutul Pocuției, ce fusese pierdut, dar are de înfruntat și o seamă de boieri care vor „să-l părăsească” („agenți voluntari, care, acționând ca degradatori, preiau inițiativa”). Autorul evocă „trăirile emoționale” ale domnitorului fugar, care, travestit în pescar, se refugiază în Cetatea Ciceul. Astfel, Rareș „iese din scenă ca un umil pacient afectat”, seria umilințelor continuând, căci fie moldovenii, fie ungurii îi cer să predea cetatea. Ultima ipostază („treaptă”) a umilinței vine odată cu scrisoarea trimisă Sultanului „ca să să facă milă, să-l ierte, plecându-și capul sub sabiia împăratului”, apoi deplasarea la Țarigrad unde „ș-au plecat capul sub talpele împăratului”, Rareș fiind astfel „primul domnitor moldovean care-și reprimește tronul, grație milei otomane”… Astfel, Rareș devine, în a doua domnie, „beneficiar grație intervenției unui ameliorator sau protector”, care este Suleiman împăratul, la rândul său „agent voluntar”… Trebuind să ia parte la campania turcilor împotriva lui Maelat, voievodul Ardealului, care-l umilise când era retras în cetatea Ciceiului, Petru Rareș va deveni „agent involutar”, adică „subaltern și simplu executant la dispozițiile sultanului”… Această suprapunere de ipostaze, este de părere autorul, arată nivelul de inferioritate politică și militară atins de Moldova lui Pătru vodă” (p.48). Scăldându-l în atâtea ape („beneficiar” – „agent voluntar” – „agent involuntar” – „pacient afectat”…), într-o demonstrație didactică ușor ticăită și de o stereotipie metodologică, uzitând terminologia din naratologie privind „ipostazele” personajului în operele literare, autorul nu face decât să parcurgă încă o dată textul, în mod explicativ, luminând personajul din tot atâtea „ipostaze” ale domnitorului și omului Petru Rareș, dominantă fiind dimensiunea (fațeta) omenească. Apropierea de tatăl său se face și prin construcții de cult, biserici, mănăstiri și mitropolii, terminate ori începute: Pobrata, Rîșca, Dobrovățul etc., „că întru totul simăna pre tătîne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbîndiia…”

Astfel, conchide autorul prin exemplificări cu citate pe câteva pagini, asemănările dintre fiu și tată, amândoi „beneficiari”, au în vedere: temperamentul coleric, predispoziția spre acțiune militară („cu noroc” sau „fără noroc” în acțiunile respective), atitudinea de „agenți voluntari”, „influențatori și amelioratori”, de agenți „involuntari”, mentalitate religioasă și ridicarea unor construcții de cult, în sfârșit „ieșirea din scenă” (cronicarul repetând și în cazul lui Rareș ceea ce scrisese despre Ștefan: „l-au îngropat… cu multă jale și plângere”). Dacă marele Ștefan întruchipase pe „domnitorul-erou”, cu dimensiuni „supraumane”, glorios și în înfrângeri și niciodată umilit, Rareș va ilustra pe „domnitorul-om”, „om ca toți oamenii și nicidecum erou ferit de eroare și suferință”. Fuga („pribegia”) prin munți în Țara Ungurească, travestirea în pescar, umilințele de la Ciceu, iertarea căpătată la Țarigrad îngenunchind la poala sultanului, recăpătarea domniei sunt episoade în care se simte o oarecare simpatie cronicărească…

Concluzia este că toți trei urmași Mușatini la domnie, după Ștefan, – Bogdan, Ștefan cel Tânăr, Petru Rareș, – „se revendică de la modelul ilustru”, tată sau bunic (Doina Curticăpeanu, „Orizonturile vieții în literatura veche românească”, 1975), panta pe care se înscriu aceștia fiind întotdeauna „descendentă”, iar ipostazele variind de la „beneficiar” la agent „voluntar” sau „involuntar”, ba chiar până la ipostaza de „pacient afectat” sau „pacient umil al Sultanului” (ca Ștefăniță sau Petru Rareș), ordinea acestor „ipostaze” fiind una variabilă, conform evenimentelor domniei.

Cu Alexandru vodă Cornea începe lunga serie de domnii „acordate conjunctural și nu ereditar”, boierii ilustrând acum un dublu rol (de „agenți voluntari” și „influențatori”). Un Ilieș-vodă, primul din cei doi feciori ai lui Rareș, investit ca „beneficiar” al unei moșteniri glorioase, se dovedește „pe dinafară pom înflorit”, iar „pe dinlăuntru lac împuțit” – ziua petrecea „cu sfetnici tineri turci”, iar noaptea „cu turcoaice curvind”. De vină sunt desigur și „influențătorii”, sfetnicii amintiți, care l-au determinat să se convertească la mahomedanism (este cunoscut în istoriografie, și așa l-am văzut și noi zugrăvit într-o frescă de biserică mănăstirească, drept „Ilieș vodă Turcitul”, ajuns „pașă la Dîrstor” și murind „în legea turcească” – rușine imensă pentru Dinastia Mușatinilor, glorificată de Eminescu, ca aceea a Basarabilor din țara vecină!).

Fratele său, Ștefan vodă, dimpotrivă, vrea să restabilească legea ortodoxă, pravoslavnică, implicit etica vieții creștine, pusă în primejdie de „eretici”, printr-o acțiune susținută de convertire, ceea ce nu-i reușește, boierii taxându-i „fărădelegile și răotățile” și eliminându-l prin asasinat, într-o noapte. Faptul nu mai constituie o crimă împotriva „unsului lui Dumnezeu”, dimpotrivă, scrie cronicarul, boierii au fost „agenții” lui Dumnezeu întru eradicarea răului, cu „mare scârbă și amar”. În scaunul țării boierii l-au adus pe Lăpușneanul vodă, care, păstrând aparența unei continuități a dinastiei Mușatine (se va căsători cu Ruxanda, fata lui Petru Rareș), devenit din „agent al boierului”, „beneficiar” al domniei, apoi devenind „agentul” Sultanului Suleiman, agent „nr. 1”, față de agentul „nr. 2”, care sunt boierii! Aceștia îl vor trăda, trecând de partea lui Tomșa-vodă, la rândul lui înlocuit de boieri cu Despot-vodă, și el înlocuit cu Ștefan Tomșa – împotriva acestuia va veni cu a doua domnie Al. Lapusneanul (1564-69) și cu imens ajutor turcesc, recuperându-și tronul și plănuind uciderea celor 47 de boieri, omucidere impresionantă evocată în nuvela lui Costache Negruzzi. Desigur, complexitatea personajului, din cele două domnii, nu poate fi prinsă într-o pagină și jumătate de comentariu, autorul trecându-l prin ipostazele schematice, șablonarde (de la „beneficiar”, la „agent voluntar”, „pacient”, când pierde bătălia împotriva lui Despot, apoi „agent involuntar” al sultanului)… Urmează alți nouă domnitori moldoveni, urmați de două pagini dedicate lui „Albert, craiul”, care ca și „Mateiaș craiul”, ilustrează „comportamentul învingătorului”, unul „introvertit”, mai calculat, celălalt spirit „extravertit” care deseori se lăuda cu „supunerea lui Ștefan” al Moldovei…

Interesant este capitolul privind fizionomiile și comportamentul „Boierilor”, apoi al „Nobililor” și „Vecinilor” (în principal leșii, turcii, ungurii, dar și muntenii, tătarii, cazacii) sau cele două pagini în care sunt evocate „Doamnele și domnițele”, de la Evdochia ori Maria de Mangop, Voichița (ale lui Ștefan cel Mare), Elena doamna lui Petru Rareș (din „pacient voluntar” devenită „agent voluntar”, intervenind prin scris la Sultan întru reabilitarea ginerelui), Ruxanda lui Lăpușneanu, doamna lui Ștefăniță mort otrăvit… Multe alte personaje episodice ori secundare ale cronicii sunt trecute la „Anodini”, fiind și ei când „agenți” și „influențatori”, când beneficiari ori victime).

O a doua „fereastră” în ordinea structurării comentariului analitic o constituie așa-numita „Fereastră a narațiunii compromise”, urmărindu-se relația la nivelul cronicii dintre „text” (cu fabula, subiectul, istoria lui) și „discursul” narativ cu organizarea lui și dispunerea structurilor specifice. Mergând pe ideea că „cela ce va fi înțeleptu nu va vinui” și având în vedere timpul evocat, care nu este unul trăit de cronicar ci evocat pe baza unor izvoare interne și externe, se înțelege că această cronică (textul originar fiind pierdut, cronica a fost reconstituită prin eliminarea interpolărilor), a suscitat interesul major al unor lingviști, istorici, chiar teoreticieni literari. Un studiu serios, apreciază dl Mihai Petre, este acela al lui Eugen Negrici care a stabilit „liniile de forță ale cronicii”, ce este mai mult „relatare” a faptelor (consemnare, zicem noi) și mai puțin „reprezentare”, ambele fiind însă „modalități ale narațiunii ca discurs”, cu deschideri către „cronică și dramă”. Nepermițând ficționalizări literare, cronica are regulile ei de realizare, expunere cronologică și rigoare, cu semnalate „derogări” de la normele istoriografiei în virtutea unor disponibilități epice. Autorul ei este „un prim narator al literaturii române”, însă al cărei statut, zice criticul, „nu-l atinge”. Căci de la „consemnare” până la „a recrea o lume medieval-românească” este un drum lung, ceea ce „duce la compromiterea narațiunii”… Mă tem că verdictul este neavenit în cazul acestei scrieri de pionierat, care, vorba lui Al. Piru, precum toate letopisețele, sunt opere literare „doar prin derivație”. Departe de a face literatură, Ureche (care, vorba lui Călinescu, „invenție epică nu are”) și-a înțeles pe deplin rolul de „istoriograf”, de aceea este neavenită, socotim, o receptare a acestui text prin grila literaturizării narative, cam ceea ce face și dl Mihai Petre în capitolul „Fereastra narațiunii compromise”… Din asemenea observații narative și considerente estetice pornește și următoarea abordare, „Fereastra întredeschisă”, în care se constată că „digresiunile produc rupturi ale paralelismului între timpul enunțului și timpul enunțării” (E. Negrici), afectând ritmul relatării, sincopând acțiunea propriu-zisă a cronicii și, în concluzie, „afectând unitatea letopisețului”! Dar să precizăm aici că „digresiunile” de care face vorbire autorul nu pot fi socotite părțile de la începutul cronicii, în care se indică de către cronicar rolul educativ al scrierii, atitudinea critică față de alți „cronicari” de dinainte lipsiți de izvoare, chiar corectări aduse unor scrieri cunoscute precum „letopisețul cel latinesc”, ori considerațiile privind originea romană și unitatea de neam, precum și latinitatea limbii „noastre moldovenești”. Acestea nu sunt „digresiuni”, cum sunt taxate de autor, ci precizări preliminare ale unui cronicar pornit la lucru în mod foarte serios să scrie o carte de căpătâi („ca sî nu se înece … anii cei trecuți“), care „să rămâie feciorilor și nepoților, să le fie de învățătură, despre cele rele să se ferească”, dar mai ales cunoașterea istoriei de la începuturile ei până la sfârșitul secolului al XVI-lea (de la 1359 până la 1594, adică de la „al doilea descălecat până la domnia lui Aron-vodă”). Ca și alte „digresiuni” de natură moral-creștină – care ar avea dezavantajul „îndepărtării de narațiune” și al unor „discontinuități” – acestea, crede autorul, „se constituie ca un argument serios al ratării narațiunii”, Ureche rămânând „doar primul cronicar în înțelesul larg al cuvântului” (G. Călinescu)… Mai interesantă, reliefând spiritul de observație și un anumit har narativ al cronicarului care se raportează la timpul istoric și reflectează în cunoștință de cauză asupra celor evocate, este „Fereastra vorbei”, urmărindu-se, sub semnul lui „a (se) zice”, atitudini de implicare și non-implicare, altfel zis relația dintre obiectivitate și subiectivitate, precum, bunăoară, omuciderea celor 47 de boieri săvârșită de Lăpușneanul, plasată sub semnul „nedumnezeirii” prin care personajului diabolic „îi păriia că și-au răscumpărat inima”. Nu putem nega o „reală detașare” a cronicarului, care se străduiește să rămână „obiectiv”, în ciuda relației „zic unii / zic alții” sau mimând deplina detașare prin sintagma „zic să (le) fie zis”…

Ultima secțiune „Fereastra vorbirii” face loc unor considerații privind constituirea textului narativ, în care se regăsesc „câteva replici, semne ale unui dialog care înviorează redarea monotonă a evenimentelor”. Mai teoretic zis, privirea „relațiilor de comunicare” din textul cronicii, între locutor/ emițător/ emitent și interlocutor/ receptor/ destinatar, pe schema stabilită de R. Jakobson în teoria comunicării privind triada: emițător – mesaj – receptor. Scriere cu caracter „unidimensional”, dinspre emițător (cronicar) către receptor (cititor), cum aprecia D. Irimia, cronica lui Ureche, ca orice tip de comunicare intermediată de o operă literar-artistică și științifică, implică – scrie autorul – „un unic sens comunicațional, dinspre autorul emitent spre cititorul beneficiar”. Când emițătorul și receptorul, însă, sunt „personaje ale operei literare”, caracterizate prin dialog, situația se schimbă, baza relației de comunicare prin dialog fiind tocmai alternarea ipostazelor („emițătorul devine receptor și invers”). Aceste atitudini se topesc în masa tranzitivă a limbajului, destinatarul fiind indicat de la bun începutul letopisețului, iar mesajul fiind unul explicit, de la Moldova gloriosului Voievod, căruia i se rezervă o treime din întreg textul cronicii, până la „scăderea care se vede că au venit în zilele noastre”, frază din care autorul deduce „valoarea premonitorie a frazei lui Ureche”.

Bazat pe o bibliografie teoretică de referință în chestiuni de naratologie (de unde își însușește întregul aparat conceptual de structurare a lucrării) și, desigur, în abordarea literaturii vechi, îndeosebi a lui Grigore Ureche (n. cca. 1590 – d. 1647, mare vornic al Țării de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movilă), dl Mihai Petre reușește să treacă opera – ce reprezintă începutul istoriografiei românești (scrisă în sec al XVII-lea și tipărită abia în 1852, prin grija lui Mihail Kogălniceanu), – printr-un comentariu totuși cursiv, reușit și pilduitor din multe puncte de vedere, dincolo de caracterul expozitiv-didactic și menținut cam stereotip în armătura conceptelor operaționale din naratologie.

O dovadă în plus că literatura veche, departe de a fi un teritoriu „epuizat” și lipsit de valori intrinsec-virtuale, poate constitui terenul unor abordări destul de interesante, venind cu noi lumini și perspective asupra unor opere și a le readuce astfel, în actualitate, cu întreaga lor încărcătură cultural-istorică și funcționalitate literar-estetică.

Zenovie Cârlugea

Tg. Jiu, 10-12 decembrie 2021

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*