Un Imn triumfal și dramatic al Omului

În penultimul an al Facultății de Filologie, la jumătatea anilor 1960, am avut privilegiul de a audia – și a da examen la – cursul special al marelui cărturar Tudor Vianu despre „Arghezi, poet al omului. Cântare omului în cadrul literaturii comparate”. Profesorul Tudor Vianu avea să tipărească între copertele unei cărți, în 1964, prelegerile săptămânale rostite nouă timp de un semestru, iar această carte este de mult epuizată, nereeditată și aproape uitată.

Cosmogoniile, sociogoniile și antropogoniile, aceste mari poeme ale literaturii universale desfășoară, într-o epică amplă, nașterea și devenirea în timp mitologic, religios și istoric a universului, societății și omului. De la marile creații ale Antichității egiptene și orientale la Vechiul și Noul Testament, de la Democrit, Virgiliu Ovidiu și Lucrețiu la Voltaire, Hugo și scriitori ai secolului al XX-lea, iar la noi prin Eminescu și Arghezi, aventură pasionantă a omului și umanității traversează glorios creația spirituală a lumii, că filon primordial.

Cine se mai încumetă să scrie, în vremea de astăzi, o asemenea lucrare de sinteză și profunzime, într-o lume asaltată de atâtea probleme de zi cu zi și existențiale? Răspunsul spontan și cel mai la îndemână, ar fi că tentația și punerea în opera a unei asemenea întreprinderi literare ambițioase descurajează pe cei ce ar fi ademeniți de idee. Și totuși, un autor din Târgoviște, medic anestezist de profesie, s-a lansat cu temeritate într-o asemenea experiență creatoare prin care dăruiește literaturii române contemporane și – îndrăznesc să spun – istoriei noastre literare o carte antologică. „Femeia lut”, (titlul cărții) a fost încheiată în mai 1996, dar vede lumina tiparului electronic abia acum și rămâne o enigmă de ce autorul, ba nu, autoarea, a hotărât să o publice la peste două decenii de la scrierea ei.

De ce autoarea și nu autorul? Pentru că Ecaterina Petrescu Botoncea, un nume menit să rămâne în beletristică românească (dacă ea va mai avea viață în viitor), impune o viziune marcat feminină scrisului său, în sensul sublim al cuvântului – și nu cred că este o exagerare. Prin această carte, proză noastră feminină primește o nouă consacrare, spulberând definitiv prejudecățile încăpățânat înrădăcinate în conștiința unora, prin sensibilitatea, acuitatea senzorială și gingășia, dar și prin tenacitatea și anduranța ce definesc femeia prin veacuri, confruntată cu vicisitudinile naturii și oamenilor (bănuiesc, în filigran, și o discretă tentă autobiografică, a propriei experiențe de viață, care transpare din carte).

Discursul literar al narațiunii poetice în proză nu este atât sociogonic, cât antropogonic. Nu e atât despre societate, cât despre om. Mai corect spus, despre femeie, că parte organică și intregitoare a omenirii. Nu știu că în literatură clasică și contemporană de pretutindeni să mai existe o asemenea lucrare reprezentativă. În orice caz, eruditul Tudor Vianu nu ne-a vorbit niciodată la cursul său despre un asemenea experiment.
Cuplul primordial Adam-Eva, întemeietorii biblici ai omenirii, descoperă sau născocesc în existența lor fără strămoși și fără patrimoniu, lucrurile dar și simțămintele trebuincioase vieții lor cotidiene, care încep cu dragostea („Creatorul ne-a trezit din humă întâi prin dragoste, apoi prin suferință”), sălașul de locuit, focul, credința, roadele pământului și hrană gătită, acooperamantul trupului, îmblânzirea animalelor care au devenit prieteni ai casei, cultură plantelor, limbajul cuvintelor, biserica, armele de vânătoare și uneltele de bucătărie, ulcioarele și blidele de lut ars, dar și singurătatea, durerea și dorul după cel plecat, apoi descoperirea și conviețuirea cu alți oameni într-o primă societate omenească. În același timp, îndepărtarea treptată de natură: „Urcând pe scară timpului, o energie nouă încă încălzea pieptul și totodată o nostalgie și un regret că mă înalț prea mult deasupra firelor de iarbă, a mugurilor de cireș și a cântatului de cocoș”.

Încep întrebările despre rostul vieții, despre apropierea morții, iar în același timp și înțelepciunea în față legilor neiertătoare ale vieții și dispariției din viață. Treptat, natură de la începutul lumii este împânzită tot mai mult de civilizație: „Șoapta străbate oceanele, așezându-se direct în ureche, oamenii se plimbă printre stele iar mirifică lună poate fi lovită cu piciorul, dar vulturii mor și pădurile se usucă”. Și natură, și omul, se schimbă necontenit, în bine sau în rău, iar viața merge mai departe prin urmași: „Opaitul se stinge, dragă Sirius. Dar după cum vezi, o nouă lumină se aprinde”.

Un Imn triumfal al Vieții este cartea „Femeia lut”, un discurs liric și cerebral, sensibil și mereu tensionat, încântător și dramatic de la un capăt la altul al său, care povestește printr-o explozie continuă de metafore geneza și mersul prin timp ale ființei umane, în comuniune panteistă cu natură. 

Corneliu Vlad

art-emis.ro

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.