MOISE NICOARĂ / Valahii ortodocși din Transilvania, singuri împotriva tuturor națiunilor și religiilor

 (Fragmente din petiţia adresată sultanului Abdul Megid, în 1847)

Iluminist reprezentant al Şcolii Ardelene, MOISE NICOARĂ (1784-1861) a fost un  mare patriot şi militant român, situîndu-se incă de tânăr în primele rânduri ale tribunilor ardeleni şi bănăţeni în lupta pentru revendicări naţionale. Unul dintre idealurile majore ale lui Moise Nicoară era instaurarea ierarhiei româneşti în Transilvania.

Moise Nicoară a avut o viaţă zbuciumată. S-a născut în anul 1785 la Jula (Gyula, în judeţul Békés din Ungaria) într-o familie nobilă, cu oarecare stare. A urmat şcoală după şcoală, culminând cu cursuri universitare de drept la Budapesta, Bratislava şi Viena, încheindu-le în 1807, fiind „primul român ortodox din monarhie care termină studii academice”. Este însă persecutat de înalţii funcţionari austrieci şi nu reuşeşte să-şi găsească o slujbă conformă cu pregătirea sa, rămânând un mărunt funcţionar în Gyula.

Având iniţial o atitudine anti-napoleoniană, în 1809 Moise Nicoară s-a înrolat în armată şi a început să formeze legiunea voluntarilor români, dar pacea s-a semnat înainte ca această legiune să ia parte la lupte. În anii următori călătoreşte prin Ungaria, Transilvania şi Ţara Românească, încercând fără succes să obţină o slujbă conformă cu pregătirea lui.

Implicat în protestele clerului inferior arădean din 1815-1819, este discreditat de autorităţi, apoi arestat, ţinut în închisoare la Arad și Gyula până în anul 1821 și declarat nebun.

Apreciind ca nedreaptă stăpânirea austriacă, a cerut şi a obţinut, în 1825, expatrierea, ca să constate ulterior că şi în Imperiul Otoman, şi în cel Ţarist nedreptatea şi lipsa de libertate erau poate şi mai accentuate.

Publicăm, după ştiinţa noastră pentru prima dată în limba română, extrase din petiţia pe care i-a adresat-o Sultanului în anul 1847 (în limba franceză), în scopul de a obţine o poziţie în armata otomană, petiţie ce conţine amănunte istorice interesante.

Valahii, cunoscuţi în zilele noastre ca cei mai vechi locuitori ai provinciilor cunoscute pe vremuri sub numele de Dacia, ocupă exclusiv din toate timpurile frontierele de est ale Ungariei de partea Transilvaniei şi a Valahiei, Bucovinei, Galiţiei. Cât despre Transilvania, se ştie din actele publice dietale şi statistice că valahii ei singuri sunt cu mult mai numeroşi decât toate celelalte naţionalităţi luate împreună. Dar acest expozeu nu se raportează în mod esenţial decât la valahii din Ungaria.

La Sibiu nici măcar episcopul ortodox nu poate avea o casă a lui proprie

Chiar din secolele cele mai de demult, pe vremea regilor naţionali ai Ungariei, au fost folosite toate mijloacele pentru a converti valahii la religia catolică (mai cunoscută la ţară sub numele de religia papistaşă). Mai mult, odată cu reforma s-au grăbit să îi convertească fie la protestantism, fie la catolicism. Toate tentativele de a-i converti, în general, eşuară. Fură supuşi în parte unor supraintendenţi protestanţi, în parte unor episcopi catolici în toate treburile şi administrarea bisericii lor. Prin forţă, vexaţii şi seducţie s-a reuşit să se facă mulţi prozeliţi, chiar provincii întregi care odată cu religia au schimbat apoi în totalitate şi naţionalitatea. Şcolile le-au fost interzise, nu li s-a permis să înveţe vreo artă sau vreo meserie, nu puteau să fie folosiţi nici măcar la curtea vreunui nobil pentru servicii manuale fără a-şi schimba religia. (Pentru a vă face o idee justă despre vremurile anterioare, a se vedea suplica naţiunii valahe adresată în 1791 Împăratului şi Dietei Transilvaniei, imprimată prin ordin şi la tipografia guvernului.)

Mai trebuie observat aici că cele mai mari poveri în Transilvania sunt prestate de poporul valah, cu toate că el este exclus de la avantajele pe care legea le asigură locuitorilor; că regimentele din ţară sunt, cu o foarte mică excepţie, compuse din valahi; că la Sibiu nici măcar episcopul ortodox nu poate avea o casă a lui proprie, darmite un simplu particular valah. Între alte lucruri, am menţionat aceste circumstanţe, în anii 1815-1816, Împăratului, împreună cu mai multe observaţii scrise. În legătură cu mai multe circumstanţe asemănătoare, trebuie văzute articolele penultimei Diete a Transilvaniei din 1842, şi cererea făcută în aceeaşi Dietă în numele poporului valah prin intermediul episcopilor respectivi. Se vede şi din corespondenţa prinţului regent al Transilvaniei Bethlen (din vremea când turcii ocupaseră Ungaria de Jos de aproape două secole), extrasă din publicaţile imprimate între 1817-1825, că toate trupele care acţionau împreună cu turcii contra Austriei nu erau compuse decât din valahi.

Convertirea, cu orice preț, la altă religie. Cum a apărut Biserica Unită

Împăraţii şi arhiducii Austriei, după ce şi-au însuşit coroana Ungariei, au ocupat cu timpul Ungaria de Jos şi Banatul locuit de valahi. Primele lucruri (ce au legătură cu expunerea de faţă) pe care le-au făcut au fost:

  1. Sârbii şi bosniecii pe care, prin promisiuni continue, îi răsculaseră împotriva dominaţiei Porţii, au trecut în anul 1690, împreună cu patriarhul Cernovici, înarmaţi, în Ungaria, în număr de (se zice) patruzeci de mii de familii; şi pentru serviciile lor li s-a dat pământuri şi li s-au conferit mari imunităţi. În aceste privilegii, confirmate apoi de alţi împăraţi, succesiv, patriarhul amintit este recunoscut în calitate de Arhiepiscop şi Mitropolit ca şef al tuturor ortodocşilor din Ungaria.

Ca urmare a acestor privilegii, şi protejat de către Curte, arhiepiscopul a numit episcopi sârbi (sau unii greci) peste valahii care, în acest mod, au fost eliberaţi de jugul ecleziastic maghiar, adică de catolicism şi calvinism.

Clerul superior sârb a pus însă mâna pe toate posturile importante ale bisericii, limba sârbă a fost exclusiv folosită în cult şi, în mod independent, lipsa de mijloace a valahilor de a se instrui a făcut să se încerce prin toate metodele a-i ţine în ignoranţă şi a-i metamorfoza în sârbi. Valahii n-aveau nici măcar o şcoală primară unde să înveţe să citească, până aproape de domnia lui Iosif al II-lea. Ataşamentul lor la turci împotriva austriecilor, timp de două secole, cât timp aceştia ocupaseră acea parte a Ungariei, le-a devenit funest, în timp ce sârbii se bucurau de toate avantajele pe care le-au adus ultimele succese şi poziţia lor.

  1. Guvernul austriac, pentru a forma o linie neîntreruptă cu coloniile germanilor – care datează de mai multe secole, şi sunt cunoscuţi sub numele de saxoni – în Transilvania, făcu să vină în provinciile ocupate, în special în Banat, coloni din toate ţinuturile Germaniei, cu mari cheltuieli. Îi alungară pe sărmanii valahi, vechii locuitori, de pe pământurile defrişate de aceştia înspre pământuri necultivate, pietroase, muntoase, mlăştinoase, sterile sau acoperite de păduri, iar pe vechile lor pământuri fură stabiliţi coloni germani care formară nenumărate colonii germane, care nu permit niciodată ca vreun valah să-şi aibă casa în interiorul lor. Valahii au fost astfel alungaţi, împinşi, oprimaţi şi maltrataţi din toate părţile […]
  2. Ungurii, prin conversiunea valahilor fie la religia catolică, fie la calvinism, avuseseră tot timpul scopul schimbării imediate de naţionalitate, căci pe drept cuvânt ei (adică ce este propriu-zis unguresc) nu formează decât o parte minimă a celorlalte naţiuni din ţară. Privilegiile acordate de către Curte sârbilor imigraţi şi influenţa lor îi deconcertau mult şi le schimbau total punctele de vedere. Şi asta era tocmai ceea ce Austria încerca prin toate mijloacele, pentru a-şi întări noua lor dominaţie; spiritul oricăror vremuri a fost divide et impera! Ea îşi formă astfel planul […] de a converti valahii la biserica occidentului prin uniune. Acest mijloc prezenta în plus două avantaje mari: mai întâi să dejoace scopurile ungurilor şi să le oprească progresele ulterioare; în al doilea rând, să slăbească ascendentul din care sârbii, în special clerul lor, ştiau atât de bine să tragă profituri […]

În consecinţă, sub domnia Mariei Tereza, se folosi chiar forţa pentru convertirea la uniune, postându-se militari germani, cu sabia în mână, în faţa porţilor bisericilor atunci când oamenii ieşeau din ele în zilele de sărbătoae, în scopul de a-i trece la unire prin teroare. Se întâmpla în părţile cele mai de nord, spre Galiţia şi Bucovina, de unde un număr mare, abandonându-şi casele şi bunurile funciare, chiar nobili sau feudali fiind, se refugiară spre sudul ţării, cucerit de curând de la turci, acolo unde religia era mai puţin expusă, atât datorită noii ocupaţii, cât şi a clerului sârb imigrat şi înarmat, de care Austria avea mare nevoie, şi datorită privilegiilor concedate care priveau întreaga biserică ortodoxă.

[…]

În aceeaşi epocă în care privilegiile menţionate au fost acordate sârbilor şi zisului Patriarh, în Transilvania a fost ridicat un episcop valah unit. Cum guvernul nu avea aici nici un interes să menajeze, cum avea cu sârbii în Ungaria, altceva decât catolicismul, fură numiţi pentru dioceza valahă, contrar tuturor instituţiilor bisericii latine, unguri catolici drept episcopi şi alţi prelaţi.

Chiar şi după ce valahii, prin reclamaţii fundamentate, obţinură în sfârşit un individ valah ca episcop, acesta fu supus întru totul unui călugăr catolic iezuit. Episcopul acela făcu demersuri şi protestări la Curtea pontificală. Guvernul voi să-l aresteze; el evadă şi se salvă la Roma, acolo unde îşi sfârşi viaţa fără a se mai putea întoarce în patrie. Numele său era Klain.

Pentru acelaşi motiv, unul dintre succesorii lui în episcopat, Major, a fost închis în fortăreaţa Munkaci unde şi-a sfârşit zilele în închisoare.

În Ungaria septentrională încă se arată biserici pe care ultimii valahi ortodocşi, reduşi la un foarte mic număr, le-au vândut în secolul trecut, pentru sume modice de bani, ca de exemplu cea din Sighet, capitala marelui comitat al Maramureşului, cea mai mare biserică ce încă există, destinată în prezent cultului calvinist, a fost vândută pentru doar 800 de florini […].

Hore, Cloşca şi Frunză

Niciodată vreun valah nu s-a dus să se plângă la picioarele tronului de la Viena, fie în propria sa cauză, fie în cea a mai multora, fără ca apoi să fie supus închisorii sau unor pedepse corporale crude. Pentru a găsi ceva remedii împotriva opresiunii inumane şi a injustiţiei barbare, trei săteni valahi săraci din Transilvania – unul dintre ei instruit un pic în limbi – cunoscuţi ca oameni de probitate, au fost trimişi, în 1784, în numele mai multor comune, la Viena, pentru a implora justiţia imperială. După promisiunile ce li s-au făcut acolo, voind să se întoarcă acasă, la frontiera ţării au fost avertizaţi că există ordine severe de a-i aresta imediat ce se vor întoarce, pentru că se duseseră la Viena. Ei se reîntoarseră imediat la Viena şi, după ce primiră asigurările cele mai pozitive, se reîntoarseră acasă la ei. Imediat, în piaţa celui mai apropiat oraş, autorităţile ţării voiră să-i aresteze. Poporul, care era acolo în mare număr, se ridică pentru a-i apăra, şi o răscoală generală şi teribilă începu astfel.

[…]

Cei mari şi nobilii din Transilvania sunt, fără excepţie, de părere că cei trei valahi Hore, Cloşca şi Frunză, care curând, după aceea fură traşi pe roată, ar fi fost seduşi şi excitaţi la Viena să facă masacru şi răscoală contra nobililor şi funcţionarilor, în general contra aristocraţiei ţării.

[…]

Aceşti săraci valahi erau atât de oprimaţi din toate părţile, insultaţi, dispreţuiţi, maltrataţi şi biciuiţi de către unguri, saxoni, germani şi sârbi, încât nici măcar nu îndrăzneau să reclame justiţie […].

Nobilii valahi, mai duşmani ai propriei lor naţiuni decât străinii

Şi totuşi, nu-i deloc adevărat că nu există valahi distinşi prin rangul lor, talentele lor, meritele şi consideraţia în ţară; dar aceştia trebuiau să-şi schimbe religia şi, pe cale de consecinţă, naţiunea, pentru a putea ajunge la ceva. Şi din motivul foarte natural tuturor prozeliţilor, pentru a se arăta mai ataşaţi de noul lor cult şi de noua naţionalitate dobândită, ei au devenit mai duşmani ai propriei lor naţiuni decât celelalte, pentru a se conforma spiritului inconciliabil şi aprig al acestora. Cel mai faimos rege al vremii sale din toată Europa, Mathias Corvinus, îşi făcea un titlu de onoare din a recunoaşte descendenţa sa valahă. La fel sunt mulţi alţii, de familii valahe la origine, care încă există, conţi şi baroni: Iojika, Majlat, Lazar, Nalazi, Kendefi, Teleki şi Banfi. Dar exact aceştia s-au arătat, pentru motivele arătate mai sus, cei mai înverşunaţi opozanţi ai acestei sărace şi numeroase naţiuni atât de oprimată.

[…]

Ca urmare a acelor proclamaţii şi a privilegiilor subsecvente concedate sus-zisei Patriarhii şi sârbilor, afluenţa imigrărilor luă în particular un asemenea elan încât în curând tuturor oraşelor de la frontieră, foste supuse ale Turciei, li se conferi imunităţi şi dreptul de a forma în sânul lor autorităţi civile-administrative separate, pentru a-şi regla afacerile. În curând în jumătate din Ungaria nu mai existau practic oraşe şi burguri în care imigranţi să nu se fi stabilit. Pesta şi Viena, între altele, dau exemple demne de atenţie. Greci, bulgari, arnăuţi, sârbi, cuţovlahi, sub numele generic, cu toate că impropriu, de rasci, toţi meritară o atenţie particulară, atât prin poziţia lor şi diferitele lor relaţii, cât şi prin rolul pe care, se pare, Austria le-a destinat – pentru a profita şi de a se servi de ei ca vehicul, în scopurile pe care le nutreşte de secole. Se poate vorbi şi despre numeroşi armeni care, ca nişte coloni sosiţi din Turcia, se bucură în mod egal de drepturi municipale şi administrative în 5 sau 6 oraşe, în care guvernul le-a dat permisiunea să construiască în Transilvania, în special de când a făcut să fie trasportată mănăstirea mechitariştilor de la Veneţia la Viena.

Acest cler superior ortodox, compus deci din sârbi, a devenit fastuos în ultimul grad, arogant, dispreţuitor, ambiţios, prezumptiv, exclusiv de orgolios, adeseori de conduită scandaloasă, inamic declarat al limbii şi naţiunii valahe, exersând o simonie execrabilă, trăind din jafuri asupra săracului cler inferior, pentru a-şi satisface un lux necuvenit şi a-şi susţine desfrâul, făcând poporul şi clerul de rând, prin superstiţie, sau mai degrabă printr-un spirit demoniac, să se prosterneze în faţa lui când trecea cu trăsura pe străzi şi, de ură contra limbii şi naţiunii valahe şi de invidia de a distruge şi una şi alta împingându-şi ura până la a face să se arunce la gunoi cărţile sfinte ale bisericii imprimate în limba valahă.

Sursă: Revista CERTITUDINEA

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.