Colecția Marlene și Nicolae Marinescu din Frankfurt

În Frankfurt, pe malul râului Main, vezi de la distanță un zgârie-nor singuratic (e un hotel) și alături, pe strada Mailander, un bloc ecologic sub formă de trepte, ca o navă comică. Într-unul din apartamentele acestei construcții cu totul speciale, o arhitectură a viitorului, cum numai la New York am mai văzut, în special în zona Chelsea, în High Line, locuiește familia Marlene și Nicolae Marinescu, plecați din România in anul 1969, deci in urmă cu 50 de ani. Soții Marinescu pot fi socotiți un fel de pionieri moderni ai românilor germanizați. De altfel, românii de aici sunt bine germanizați, în sensul cel mai concret posibil, adică ei sunt germani prin simplul fapt ca au toți cetățenie germană. Aparent, ei sunt pierduți pentru România, e greu de crezut ca unii dintre ei ar mai putea reveni la starea inițială, deși am cunoscut oameni, ca inginerul Zeno Galea, care mi-au spus că iubesc mai mult România decât Germania, că oricând s-ar intoarce in țară, dacă România ar fi o țară normală, care să le ofere ceea ce le oferă Germania.

Sigur, toți românii care pleacă în țări straine, ca exodul din aceste zile vizibil pe aeroportul Otopeni (așa ceva nu am mai văzut din primele luni post-decembriste!), pleacă pentru o viaţă mai bună. Nu e greu de dedus de ce au plecat soții Marinescu, sigur pentru libertate, ca si mulți dintre românii cunoscuți aici, care au fugit de regimul comunist. Dar soții Marinescu n-au plecat oricum, ci în maniera lui Vlaicu Ionescu (vezi povestea marelui pictor și nostradamolog în romanul „Mort după America”), ei au plecat in geamantan cu tabloul „Natură statică cu anemone” de Spiru Chintilă (1921-1985), cumpărat în 1967 de la Fondul Plastic din București, tablou restaurat de artist cu ocazia unei vizite la Frankfurt am Main. În acei ani, când erau tineri, de 27-29 de ani, soţii Marinescu și-au descoperit vocaţia pentru artă și au început cursa lungă şi dificilă a colecționarului de artă. E posibil ca plecarea din ţară a soților Marinescu să fi avut ca substrat și această dorință de a salva opere valoroase ale unor artiști români.

Din capul locului trebuie să spun că frumoasa colecție de pictură românească postbelică a soților Marinescu este o colecție de plăcere, ca „trenul de plăcere” de pe vremea lui Caragiale. Soții Marinescu sunt o excepție, ei au colecționat nu ca să vandă cu alt preț, nu ca să se îmbogățească, au colecționat din plăcere, o plăcere strict estetică, redusă la genul Still Life, cum voi arăta. Ei au avut o condiție materială deosebită, fiind fizicieni de profesie, profesori în domeniul electro-magnetismului, aşa cum o arată şi una dintre cărţile pe care le-au scris împreună. Aşadar, oameni de ştiinţă, care şi-au asigurat un statut social puternic, de invidiat, iar cu tot ce au pus deoparte, au achiziţionat tablouri de artă, pe sufletul lor.

Apartamentul în care sunt expuse tablourile Colecției, inclusiv multe bibelouri și vase de ceramică sau sticlă, este de vis. Are aspectul de muzeu, de o mare funcționalitate, cu deschidere spre lumină, spre ferestre ce dau într-o terasă ca o pajiște. Apartamentul este ca o oază a artei, fiind de jur împrejur inundat de verdeață, chiar acum, iarna, iar odată cu primăvara, va fi inundat de flori. Florile și verdeața din tablouri se prelungesc parcă subtil, rafinat, în verderața de pe balcoane și terasă.

Aceste tablouri se bucură de o soartă privilegiată, fiindcă beneficiază de un regim cu totul burghez. Este vorba despre o Colecție exclusivă a unor pictori români: Spiru Chintilă (cu 14 lucrări), Ștefan Câlția (n. 1942), cu 6 lucrări, Constantin Piliuță (1929-2003), cu cinci tablouri, Neculai Gh. Iorga (n. 1933), cu trei lucrări, Sabina Negulescu-Florian (1907-2003), cu 7 tablouri, Sorin Ilfoveanu (n. 1946), cu trei lucrări. Deci în total 38 de tablouri. Evident, o colecție mică, dar valoroasă sufleteşte pentru Marlene şi Nicolae Marinescu. Indiscutabil, colecția dovedeşte un gust rafinat al colecționarilor, are o unitate coplesitoare, marcată de tablouri de o mare frumusețe plastică. Baza, cum am spus, o constituie genul Still Life. Majoritatea lucrărilor sunt achiziționate direct de la artisti, în special de la Spiru Chintilă, unele chiar din atelierul său, precum „Natură statică cu două sticle şi fructe”.

Colectia a început cu lucrări ale acestui artist, achiziționate în anii 1967-1968. În 1973, Spiru Chintilă le-a facut soților Marinescu o vizită la Frankfurt, unde a pictat tabloul „Natură statică cu scaun”. Între artist şi colecționarii săi germani s-au stabilit legături de durată, dovadă şi faptul că lucrări ca „Năvoade” şi „Fereastră” au fost cumpărate de la familia artistului. Spiru Chintilă a evoluat de la naturi statice la arta abstractă, ca in tablourile „Natură statică cu 2 fructiere” și „Peisaj cu luna şi soarele peste sat”, care amintesc vag, prin rețeaua de linii și pete geometrizate, de stilul lui Fernand Leger. Unele piese amintesc şi de Alma Redlinger, minus inserţiile surrealiste.

E curios cum de soţii Marinescu nu l-au descoperit pe Ion Grigore, care este prin excelentă artistul satului românesc. Le-ar fi plăcut foarte mult minunile pictate de el, care au o aură de mit, mistică ţărănească şi poezie. Categoric, sunt peisaje blagiene. Cu totul deosebite de peisajele lui Spiru Chintilă, precum „Peisaj de iarnă”, cea mai recentă achiziție de la casa Artmark, în 2018, dar mai ales de cele semnate de Sabina Negulescu-Florian, sora celebrului regizor Jean Negulesco, cu carieră la Hollywood. Peisajele lui Negulescu sunt școlărești, exerciţii practicate la Academiile de arta, dar unele piese, precum cele patru naturi moarte, arată că artista este de soi şi poate fi alăturată celorlalţi artiști colecționaţi. Diferite sunt și peisajele semnate de Sorin Ilfoveanu, cum ar fi in special „Peisaj din Rădeşti”, care imită timid stilul lui Van Gogh. Cele trei lucrări de Ilfoveanu sunt achiziţii recente, 2016-2018, cumpărate de la Artmark, unde cota artiştilor români postbelici este foarte joasă, aşa cum am arătat în numeroasele articole despre licitaţiile de la aceasta casă. În afară de clasici, Nicolae Grigorescu în primul rând, apoi Aman, Andreescu, Luchian, Toniza sau Pallady, cota artiştilor români este sub 10 mii de euro, iar majoritatea se vând la preţuri derizorii, chiar sub o mie de euro. Artiști de notorietate internațională, ca Mircea Ciobanu, nu sunt cunoscuți, tablourile lor zac de la o licitație la alta nevândute. Situația plasticii românești este tragică, fie din lipsă de cumpărători, fie din lipsă de colecționari. Piața de artă e la pământ, ca și numărul ridicol de galerii din Bucureşti. Rar se petrece un vernisaj, iar artiştii nu au bani să-şi facă nici măcar un afiș sau să puna etichete la tablouri. Iar fără titluri, o expoziţie este neterminată. O viată artistică moartă. Puterea de cumpărare a iubitorilor de artă români este ca şi inexistentă. Până se formează o nouă generaţie de iubitori de artă, ca şi o nouă generaţie de melomani, fapt care presupune o educaţie solidă, lucru valabil pentru toate domeniile de creaţie, dominantă este clasa semianalfabeţilor imbuibaţi (noii politruci), a mitomanilor şi a melomacilor.

Punctele de rezistență ale Colecției Marinescu stau în operele lui Ștefan Câlția şi Constantin Piliuță.  Sunt toate citabile. La Câlția dominant este un rafinament de natura asiatică, aș spune. Păcat că lipsește portretistica, dar „Vasul de alamă” se bănuieşte a avea în el un autoportret în stilul lui Arcimboldo. Tablourile lui Câlția reprezintă mici obiecte de bucătărie, căni, borcane, sticluţe, pahare, bibelouri, mici vase cu flori, ibrice, farfurioare, fructe tăiate, zaharniţe, cu titluri care abat atentia in stilul lui Velazquez, ca în cazul „Pahar cu floare roz” sau „Măr galben”. Toate sunt memorabile, citabile, modele de artă clasică, studii de lumină si culoare. „Flori de câmp” este o bijuterie, un aranjament de trei vase, in cel din mijloc fiind florile de câmp. Același aranjament se repetă și în „Gutuie și flori”, de o delicatețe feminina, aș spune, frate cu finețurile lui Gustav Klimt.

Coloritul pânzelor lui Câlția, realizate în ulei, este o lecție de natură renascentistă, pe direcția de influență flamandă, iar asocierea de Vermeer nu este o exagerare. La polul opus al bogăției de pastă se află piesele lui Piliuță, reduse la jocuri de alb si galben, adevărate capodopere ale genului, precum „Natură statică cu două vase si maci”, sau teribilul tablou „Natură moartă cu ceas”, fond gri, pe care se află ceasul alb, ce măsoară parcă timpul de creştere a grâului din patru cutii de diverse mărimi, tablou pe care îl cunoşteam, iar Marlene mi-a spus că l-a achizitionat de la văduva artistului în 2010. Cunoscut este şi tabloul „Autoportret” al lui Piliuță, expus de mai multe ori la Artmark. E singurul autoportret din Colecție, al doilea ca portret dupa „Florăreasa” lui Ilfoveanu.

Minunata Colecție Marinescu din Frankfurt are valoare națională. Ea nu beneficiază de şanse universale. Cauza o constituie dezinteresul monumental al României față de românii plecați, politica nefastă de a-și ignora sau abandona valorile (cazul Brâncuși, Enescu, Eliade, Cioran etc.). Nemaivorbind de sistematica politică anti-românească. La New York, cel puțin, unde chiar aseară am participat la o impresionată expoziție la faimoasa „Pace Gallery”, ce a inclus opera a 60 de artiști de diferite naționalități, în toate stilurile de avangardă posibile, o asemenea colecție nu are nici o şansă.

La New York nu cunosc decât o singură galerie, „Arnot”, care se ocupă de arta est-europeană, dar unde arta românească încă nu a pătruns. Artiştii români la New York sunt ca şi inexistenti, deşi câţiva reprezentanţi ai şcolii de la Cluj sau Baia Mare luptă să se infiltreze în marile târguri şi galerii. Ei se zbat singuri, fără nicio susținere guvernamentală. Ţara e departe de a-și susține valorile consacrate, darămite să susțină căutările. Aici dominant este experimentul, în special instalațiile şi exhibițiile video. Prevalează tehnicile digitale, fotografia, nonconformismul şi revoluția materialelor plastice, de toate felurile, însă genial să fii, nu ai nici o şansă fără promovare. De altfel, galeriile americane expun ca să vândă.

Dar familia Marinescu nu vrea sa vândă. Vrea să dăruiască această colecție. Cui? In Germania, la C.R.O.M.? Poate ar fi un loc, dar nu departe de Muzeul Colecțiilor sau Muzeul Național de Artă din Bucureşti, unde, dacă proprietarii ar plăti ca să fie primită, ar avea soarta de a fi depusă într-o debara, aşa cum şeful Artmark l-a plasat pe Eminescu. O expoziție la Ateneul Român, susținută de I.C.R. sau de Ministerul Fondurilor Europene, ar face poate un bine acestei colecții, dar ar fi indicat să fie combinată cu un eveniment musical, cu Festivalul „George Enescu” îndeosebi, care obişnuiește să aibă în holul mare al Ateneului câte o expoziție. În buna tradiție a lui, când expunea un Ștefan Luchian, iar pe scenă cânta George Enescu.

Familia Marinescu are meritul de a fi colecționat valori de suflet, de a le fi conservat în condiții optime, dar numai Dumnezeu știe ce se va întâmpla în viitor cu ea, sau cu casa-muzeu, dacă excludem ideea comercializării. Familia Marinescu nu are urmași, urmașul său ar fi poporul român, care trebuie sa ia act de existența ei.

Grid Modorcea, Dr. în arte

art-emis.ro

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.