Cât de încântătoare şi cât de atotcuprinzătoare este imaginea geografică, hidrologică, botanică, lirică şi chiar muzicală atunci când spunem că mai înainte de a se vărsa în Marea Neagră, Dunărea realmente se „despleteşte” în trei mari şi răsfirate braţe. Cele care, încă din vechime aveau să poarte numele de Chilia, Sulina şi Sfântu Gheorghe. Astfel încât, în imensitatea apelor şi stufărişurilor sale s-a născut mirifica ei Deltă. Şi cu toate că acest mare fluviu scaldă pământurile a 8 state europene, respectiv: Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Serbia, Bulgaria, România şi Ucraina, dar şi patru capitale de tot atâtea ţări: Viena, Bratislava, Budapesta şi Belgrad, Dunărea întâlneşte în calea ei numai un singur popor cu adevărat de gintă latină. Iar acela este neamul meu, cel românesc. Ca urmare, marii învăţaţi ai lumii au botezat râul cu latinescul „Danubius!”. În vreme ce poeţii-libretişti şi compozitorii-dirijori ai orchestrelor lumii i-au dedicat şi interpretat două încântătoare şi nemuritoare melodii, tot atât de valsate ca şi lina scurgere la vale a apelor sale. Aşa se face că de multă vreme, două încântătoare melodii, devenite mai mult decât celebre, au prins a străbate lumea de la un capăt la altul. Numele lor: „Dunărea Albastră”, a austriacului-vienez Johann Strauss fiul (1825-1899) şi „Valurile Dunării”, a timişoreanului-bănăţean Ivan Ivanovici (1844-1902).
Sibiu, martie 2019
Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR