Ştiam că-i o pictoriţă deosebită, un om cult şi scrupulos în ce priveşte limba română şi că înţelegerea artei în toată complexitatea ei nu-i este străină, dar că este profund atinsă de aripa Sburătorului (Pegasului), bănuiam numai.
Dacă pentru pictură, în afară de mult talent, ai nevoie de lumină, umbră şi penumbră spre a înţelege crochiurile şi culorile, poezia te duce spre universalitate, aidoma muzicii, iar cubul, care precede în evoluţie „oul şi sfera”, lasă loc eului spre exil la „ceasuri târzii de beţie şi ingerie”, când descântecul „de deochi, de noroc, de drag, de şarpe feriţi” pentru doi platani sădiţi, devine obligatoriu.
Închirierea cuvintelor, este numai pretext pentru a nu pune la dispoziţia oricui, înţelesul unor taine care nu sunt decât pentru „Asociaţia Risipitorilor de Iluzii Adormite” (ARIA) şi pentru că viaţa cea de toate zilele n-are acelaşi itinerar, spre a-mpiedica alunecarea „în abisul suprem”, sunt necesare şi reguli de circulaţie, pentru blocajele din sensul giratoriu al existenţei, unde şi Ariadna (cu firul ei cu tot) s-ar rătăci şi unde nevoia de mână de ajutor a Fetei MORGANA ar fi de mare folos.
Şi pentru că şi sufletul are o casă, care-i atât de specială, încât are valoarea unui aparat de filmat al trăirilor şi unde „şoriceii albi” (speranţe pure) au valoarea tichetului de călătorie (plătibil cu ortul clasic) în labirintul personal unde rătăcirea poetei nu este cu putinţă, fiindcă sensibilitatea-i nu-i permite nici măcar singurătatea închipuită într-o noapte cu stele (când „nu e nevoie de favoruri din partea stelelor„) când până şi toamna are valoare olfactivă.
Imperfecţiunea drumului cu bolovanul său de neocolit, de care nu toţi se pot împiedica fiindcă nu toţi îl ştiu pe SISIF, o face pe sensibila Fevronia Spirescu, să tresară din „taina monahală a nopţii şi liniştea minţii„, când buha somnambulă se întrece de trei ori în cântec cu alţi vestitori ai ceasurilor de noapte.
Normalitatea funerară o vede asemenea celor de la Săpânţa, unde amintirile despre cei duşi sunt consemnate în epitafuri vesele, pe fond albastru, cu tentă poznaşă şi sinceritate aproape grosolană.
Pentru fereastra obturată de zid, are nevoie de sprijinul partenerului, care i-o ţine deschisă, spre a-i permite să picteze „cocor în zbor„, pe care apoi să-l privească doar ei doi.
Până şi copacii, din poezia Fevroniei Spirescu (când iarna în neiertarea ei îi deposedează de hainele lor frunze), sunt demni când „drepţi şi goi” fac să se vadă că nu ascund nici un resentiment sub coroană.
Feciorii lui TOMA, au propriile interogaţii, oscilând între neîncredere, cercetare şi credere.
Pe cel mic ignoranţa sau poate naivitatea , l-au condus la dogma supremă „crede şi nu cerceta” când „tocmai zărise Picioarele Pironite din care picura viaţa„, „le-a-mbrăţişat cu dragoste şi a crede s-a conjugat singur şi a aderat la întreaga sa existenţă, protejându-l şi fericindu-l”.
Feminismul (suprem) îi este dat în vileag atunci când a zis :
„Vreau să ajung sus,
la poarta raiului,
să trag cu urechea la bârfele îngerilor.
Ei precis ştiu viitorul.
Ai venit?
m-a întâmpinat îngerul păzitor:
Ia un măr !”
(Mărul trebuie să ni-l închipuim ca unealtă a ademenirii, ademenirea primordială).
Confesiunile făcute hârtiei sunt supuse unor nehotărâri conjuncturale, fiindcă „a naibii hârtie, e mai capricioasă decât o divă răsfăţată”.
Merită consemnată în integralitate poezia :
Mărgăritar
Mă uit în oglindă din faţă şi din profil şi,
da,sunt în regulă – un bob de nisip banal.
Ieri m-am vânzolit pe coama vântului şi pe
liniştea orizontală a plajei.
Azi mă scufund în mare şi caut o scoică
să mă înghită.
Mâine, dacă se întâmplă, voi zâmbi din inima
unui mărgăritar.
Despre „Sindrom(ul) Modern” , când nu ai puterea să renunţi la ceva, şi numai speranţele pure (şoriceii albi) mai pot fi plată pentru plimbarea cu barca când va veni vremea, nu o să vorbesc.
În labirintul personal, încălţată „cu drumurile” partenerului său, nu mai ea are dreptul la rătăcire, ca moment de introspecţie ( de femeie mulţumită).
Personal nu-mi rămâne decât, să o felicit şi să îi mulţumesc Fevroniei pentru această ispravă poetică şi să mă rog să i se permită să se încalţe cu (toate) drumurile „Stăpânul(ui) Inelelor” sale (pe care nu mi-l pot imagina decât fericit şi uimit de o aşa dragoste).
Ică Sălişteanu